— Pari. Da. E drăguţă, spun eu. Şi caldă. Mai ales pentru o academiciană.

— Mai spune-mi odată ce e! Chimistă?

— Matematiciană, spun eu, închizând capacul laptopului.

A început din nou să ningă încet, iar fulgii subţiri plutesc în întuneric şi se lovesc de fereastra mea.

Îi povestesc despre vizita lui Pari Wahdati de la sfârşitul verii care a trecut. Era într-adevăr foarte drăguţă. Blândă, slabă, cu părul cărunt, cu gâtul lung pe care se vedea câte o venă albastră urcând de fiecare parte, cu un zâmbet cald care-i dezvăluia strungăreaţă. Părea puţin fragilă, mai în vârstă decât ar trebui să fie. Artrită reumatoidă gravă. Mâinile cu noduri, încă se mai ajuta de ele, dar se apropie ziua şi ea o ştie. M-a făcut să mă gândesc la Mamá şi la venirea zilei ei.

Pari Wahdati a stat o săptămână cu mine în casa de la Kabul. I-am făcut turul când a venit de la Paris. Deşi ultima dată când văzuse casa fusese în 1955, părea destul de surprinsă de amintirea vie pe care o avea despre acest loc, planul general, cele două trepte între sufragerie şi locul unde se lua masa, de exemplu, unde spunea că stătea pe la mijlocul dimineţii la lumina unei raze de soare şi citea. Era uimită de cât de mică era casa în comparaţie cu imaginea întipărită în mintea ei. Când am dus-o la etaj, a ştiut care fusese dormitorul ei, deşi acum locuieşte acolo un coleg german care lucrează pentru Programul Alimentar Mondial. Îmi amintesc momentul în care a zărit dulăpiorul din colţul dormitorului – una dintre puţinele relicve din copilăria ei care supravieţuiseră vremurilor. Mi-am adus aminte de el din biletul pe care Nabi mi l-a lăsat înainte să moară. S-a aşezat pe vine lângă el şi şi-a plimbat degetele pe vopseaua galbenă scorojită şi pe girafele şi maimuţele cu coadă lungă decolorate de pe uşile lui. Când s-a uitat din nou la mine, am văzut că avea ochii puţin umezi, şi m-a întrebat, foarte timidă şi scuzându-se, dacă ar fi posibil să fie transportat la Paris. S-a oferit să plătească pentru un altul în schimb. Era singurul lucru pe care îl voia din casă. I-am spus că mă voi ocupa cu plăcere de asta.

În cele din urmă, în afară de dulap, pe care l-am trimis la câteva zile după plecarea ei, Pari Wahdati nu s-a întors în Franţa cu nimic altceva decât cu desenele lui Suleiman Wahdati, scrisoarea lui Nabi şi câteva dintre poeziile mamei sale Nila, pe care Nabi le salvase. Ce mi-a mai cerut cât a stat aici a fost să-i aranjez un drum până la Shadbagh, ca să vadă satul unde se născuse şi unde spera să-l găsească pe fratele ei vitreg, Iqbal.

— Bănuiesc că va vinde casa, a spus Mamá, acum că este a ei.

— Mi-a spus că pot să stau cât vreau, de fapt, spun eu. Fără chirie.

Deşi nu o văd, sunt sigur că Mamá şi-a strâns buzele sceptică. Ea trăieşte pe insulă. Suspectează motivele tuturor celor care nu trăiesc pe insulă şi se uită bănuitoare la acţiunile lor aparent binevoitoare. Acesta este unul dintre motivele pentru care am ştiut, când eram mic, că voi pleca într-o bună zi din Tinos, când voi avea şansa să o fac. Obişnuiam să intru într-un fel de disperare când auzeam oameni vorbind aşa.

— Cum mai merge cu porumbarul? am întrebat ca să schimb subiectul.

— A trebuit să renunţ la el. M-a obosit.

Acum şase luni, mamei i s-a pus un diagnostic la Atena de un neurolog la care am insistat să se ducă, după ce Thalia mi-a spus că Mamá avea spasme şi îi scăpau mereu lucrurile din mână. Thalia a fost cea care a dus-o. De când a fost la neurolog, Mamá nu mai poate fi ţinută în frâu. Ştiu asta din e-mail-urile pe care mi le trimite Thalia. Revopseşte casa, repară scurgerea, încearcă să o convingă pe Thalia să o ajute să construiască un nou dulap la etaj, să înlocuiască ţiglele crăpate de pe acoperiş, dar, slavă Domnului, Thalia a pus capăt acestor lucruri. Iar acum chestia cu porumbarul. Mi-o imaginez pe Mamá cu mânecile suflecate, cu un ciocan în mână, cu transpiraţia prelingându-i-se pe spate, bătând cuie în scânduri de lemn. Luându-se la întrecere cu neuronii care o lasă. Solicitându-i la maximum cât încă mai poate.

— Când vii acasă? întreabă Mamá.

— Curând, spun eu.

Curând am spus şi acum un an când mi-a pus aceeaşi întrebare. Nu am mai fost în Tinos de doi ani.

A urmat o pauză scurtă.

— Nu aştepta prea mult. Vreau să te văd înainte să mă bage în plămânul de fier.

Râde. E un obicei vechi, să facă gluma asta şi să facă pe clovnul în faţa problemelor, să dispreţuiască şi cea mai mică urmă de autocompătimire. Are efectul paradoxal – şi ştiu eu, calculat – de a micşora şi de a amplifica nenorocirea.

— Vino de Crăciun dacă poţi, spune ea. Înainte de patru ianuarie, în orice caz. Thalia spune că vom vedea în acea zi eclipsa solară deasupra Greciei. A citit pe internet. Am putea să o privim împreună.

— O să încerc, Mamá, spun eu.

Era ca şi cum te-ai fi trezit într-o dimineaţă şi ai fi aflat că se plimbă un animal sălbatic prin casa ta. Niciun loc nu mi se mai părea sigur. Era acolo, la fiecare colţ şi cotitură, stând la pândă, dând târcoale, tamponându-şi mereu obrazul cu o batistă ca să-l şteargă de picăturile care-i curgeau constant din gură. Casa noastră de dimensiuni reduse făcea în aşa fel încât îmi era imposibil să scap de ea. Mă înspăimânta mai ales în timpul mesei, când trebuia să îndur spectacolul pe care Thalia îl oferea, ridicându-şi partea de jos a măştii ca să-şi ducă la gură lingurile pline cu mâncare. Mi se întorcea stomacul pe dos văzând-o şi auzind-o. Mânca zgomotos, iar bucăţi de mâncare semimestecată cădeau mereu, cu zgomotul a ceva ud, pe farfuria ei sau pe masă, sau chiar pe podea. Era constrânsă să bea toate lichidele, chiar şi supa, printr-un pai pe care Mamá ei îl