ce ascunde. Nimic din viaţa mea nu-şi putea relua cursul normal şi ritmul, şi ordinea, până ce nu vedeam eu însumi ceea ce era atât de teribil, de înfricoşător, astfel ca eu şi ceilalţi să fim protejaţi.

Cealaltă posibilitate, ca masca să fi fost creată poate ca să o apere pe Thalia de noi, nu mi-a trecut prin cap. Cel puţin nu în chinurile ameţitoare ale acelei prime întâlniri.

Madaline şi Thalia au mers la etaj să despacheteze, în timp ce Mamá pregătea nişte bucăţi de limbă-de-mare pentru cină. M-a rugat să-i pregătesc Madalinei o ceaşcă de ellinikós kafés, ceea ce am şi făcut, şi m-a trimis să i-o duc, i-am dus-o deci pe o tavă, cu o farfurioară de pastelli.

Au trecut atâtea decenii şi totuşi ruşinea mă mai cuprinde şi acum, ca un lichid cald, lipicios, când îmi aduc aminte de ce s-a întâmplat în continuare. Pot să-mi imaginez scena din acea zi ca un fotograf care o imortalizase. Madaline fumează la fereastra dormitorului, privind marea prin ochelari de soare retro cu lentile galbene, stând cu mâinile în şold şi cu gleznele încrucişate. Pălăria ei mică şi rotundă stă pe dulap. Deasupra dulapului atârnă o oglindă, iar în oglindă se vede Thalia, stând pe marginea patului, cu spatele la mine. E aplecată, face ceva, poate îşi desface şireturile, şi am înţeles că şi-a dat masca jos. Stă lângă ea, pe pat. Mă trece un fior rece pe şira spinării, încerc să-l opresc, dar îmi tremură mâinile, ceea ce face ca ceaşca de porţelan să se mişte pe farfurioară, pe Madaline să se întoarcă de la fereastră spre mine, iar pe Thalia să-şi ridice privirea. Îi văd faţa în oglindă.

Tava mi-a alunecat din mână. Porţelanul s-a făcut ţăndări. Lichidul fierbinte s-a scurs pe jos, iar tava a căzut cu zgomot pe trepte. S-a declanşat dintr-odată haosul, eu stăteam în patru labe, sforţându-mă să vomit pe cioburile de porţelan, în timp ce Madaline repetă O, dragă! O, dragă!, iar Mamá a urcat scările într-un suflet, strigând Ce s-a întâmplat? Ce ai făcut, Markos?

A muşcat-o un câine, îmi spusese Mamá în chip de avertizare. Are o cicatrice. Câinele nu muşcase din faţa Thaliei; o mâncase. Şi poate că existau cuvinte care să descrie ce am văzut în acea zi în oglindă, dar cicatrice nu era unul dintre ele.

Îmi amintesc că Mamá m-a luat de umeri, m-a ridicat şi m-a întors repede, spunând:

— Ce e cu tine? Ce se întâmplă cu tine?

Şi îmi amintesc că şi-a ridicat privirea deasupra capului meu. A îngheţat atunci. Nu a mai putut rosti niciun cuvânt. Avea o faţă lipsită de expresie. Mâinile i-au căzut de pe umerii mei. Apoi am fost martorul celui mai extraordinar lucru, ceva ce nu am crezut că voi vedea vreodată, mai degrabă ar fi venit împăratul Constantin la uşa noastră îmbrăcat în clovn: o lacrimă, una singură, apărând la colţul ochiului drept al mamei mele.

 

— Deci cum era? întreabă Mamá.

— Cine?

— Cum cine? Franţuzoaica. Nepoata proprietarului, profesoara de la Paris.

Duc receptorul la cealaltă ureche. Mă surprinde că îşi aminteşte. Toată viaţa am avut sentimentul că pentru Mamá cuvintele rostite de mine dispăreau în aer, fără să le fi auzit, ca şi cum ar exista un scurtcircuit între noi, o conexiune proastă. Uneori, când o sun de la Kabul, aşa cum fac acum, simt că ea a lăsat jos încet receptorul şi că a plecat, iar eu vorbesc în gol între două continente – deşi ştiu că este la capătul celălalt al firului şi îi aud respiraţia în ureche. Alteori îi povestesc despre ceva ce am văzut la clinică – vreun băiat rănit până la sânge pe care tatăl îl cară în spinare, de exemplu, cu fragmente metalice încrustate în obraji, cu urechea ruptă complet, o altă victimă care s-a jucat pe strada nepotrivită în momentul nepotrivit şi în ziua nepotrivită – şi apoi, fără să mă avertizeze, un zgomot puternic; dintr-odată nu o mai aud bine pe Mamá, are vocea înăbuşită, care se înalţă şi coboară, aud ecoul paşilor, ceva tras pe podea şi tac, aşteptând să se întoarcă, ceea ce face în cele din urmă, mereu cu respiraţia puţin tăiată, explicându-mi: I-am spus că stau bine în picioare. I-am spus-o clar. I-am spus: „Thalia, aş vrea să stau la fereastră şi să privesc apa în timp ce vorbesc cu Markos.” Dar ea îmi spune: „O să oboseşti, Odie, trebuie să stai jos.” Următorul lucru pe care îl face e să târască fotoliul – chestia asta mare din piele pe care mi-a cumpărat-o anul trecut – îl târăşte la fereastră. Doamne, ce forţă are! Nu ai văzut fotoliul, bineînţeles. De fapt, sigur că nu l-ai văzut. Oftează apoi cu o exasperare simulată şi îmi cere să continui povestea, dar nu mă mai simt în stare să o fac. Efectul pe care l-a obţinut a fost să mă facă să mă simt mustrat şi, mai mult, că o merit, vinovat de greşeli pe care nu le-am mărturisit, de jigniri de care nu am fost niciodată acuzat. Chiar dacă îmi continui povestea, ea îmi pare nesemnificativă. Nu se compară cu drama fotoliului pe care o trăiesc Mamá şi Thalia.

— Încă o dată, cum ai zis că o cheamă? întreabă Mamá acum. Pari nu mai ştiu cum, nu?

I-am povestit despre Nabi, care îmi era un prieten drag. Ştie doar viaţa lui în linii mari. Ştie că i-a lăsat prin testament casa din Kabul nepoatei sale Pari, care a fost crescută în Franţa. Dar nu i-am spus de Nila Wahdati, de fuga ei la Paris după accidentul vascular al soţului ei, de mulţii ani pe care Nabi i-a petrecut având grijă de Suleiman. Acea poveste. Prea multe paralele ca un bumerang. Este ca şi cum ai