să nu zâmbesc, că faţa mea a fost curăţată şi părul pieptănat în jos cu apă, împotriva voinţei mele şi cu mare tam-tam. Poţi simţi din fotografie că era un val de nemulţumire între noi. Îl poţi vedea în modul rigid în care stăm: corpurile noastre abia dacă se apropie.

Sau poate nu-l percepi. Dar eu îl simt de fiecare dată când mă uit la acea fotografie, ultima dată fiind acum doi ani. Nu pot decât să văd grija, teama, neliniştea. Nu pot decât să văd doi oameni stând unul lângă altul dintr-un sentiment al datoriei genetice, fiecare sortit să-l tulbure şi să-l dezamăgească pe celălalt, fiecare cu părerea lui despre onoare, sfidându-l pe celălalt.

De la fereastra dormitorului de la etaj am privit-o pe Mamá plecând spre portul de feriboturi din oraşul Tinos. Cu o eşarfa legată sub bărbie, Mamá a intrat cu capul sus în ziua însorită şi senină. Era o femeie slabă, cu oasele mici, cu un corp de copil, dar când o vedeai venind, făceai bine dacă o lăsai să treacă mai departe. Îmi amintesc că mă ducea în fiecare dimineaţă la şcoală – Mamá este pensionară acum, dar a fost profesoară. Pe drum, Mamá nu m-a ţinut niciodată de mână. Celelalte mame îţi ţineau copiii de mână, dar nu şi Mamá. Spunea că trebuie să mă trateze ca pe oricare alt elev. Mergea în faţă, cu mâna strânsă în pumn la gâtul puloverului, iar eu încercam să ţin pasul cu ea, cu mâncarea de prânz în mână, clătinându-mă pe urmele paşilor ei. În clasă, stăteam mereu în spate. Mi-o amintesc pe Mamá cum stătea la tablă şi săgeta un elev neastâmpărat cu o singură privire care echivala cu efectul tragerii cu praştia, exact la ţintă. Şi te putea anihila doar cu o privire încruntată sau cu un moment brusc de linişte.

Mamá credea mai presus de toate în loialitate, chiar şi cu preţul dăruirii de sine. Mai ales cu preţul dăruirii de sine. Mai credea şi că era întotdeauna cel mai bine să spui adevărul, să-l spui pur şi simplu, fără tam-tam, şi, cu cât adevărul era mai neplăcut, cu atât mai repede trebuia să-l spui. Era o persoană directă şi nu îi plăceau jumătăţile de măsură. Era – este – o femeie cu o voinţă enormă, o femeie care nu-şi cere scuze şi cu care nu ţi-ai dori să ai vreo dispută – deşi nu am înţeles niciodată, nici măcar acum, dacă temperamentul îi era dat de Sus sau îl adoptase din necesitate, după ce soţul îi murise la aproape un an de la căsătorie, lăsând-o să mă crească singură.

Am adormit sus la puţin timp după ce Mamá a plecat. Am tresărit mai târziu, când am auzit vocea înaltă, ca un clopoţel, a unei femei. M-am ridicat în capul oaselor şi am zărit-o, era toată plină de ruj, pudră, parfum, cu rotunjimi delicate, ca într-o reclamă la o companie aeriană, zâmbindu-mi prin vălul subţire al unei pălării mici şi rotunde. Stătea în mijlocul camerei, îmbrăcată într-o rochie mini, de un verde neon, cu valiza din piele la picioarele ei lungi, cu părul de un roşu închis, zâmbindu-mi maliţios, cu o strălucire pe faţă şi vorbind neîncetat, în timp ce vocea ei era plină de voioşie şi aplomb.

— Deci tu eşti micul Markos al lui Odie! Nu mi-a spus niciodată că eşti atât de frumos! O, şi o regăsesc în tine, în jurul ochilor – da, aveţi aceiaşi ochi, cred, sunt sigură că ţi s-a mai spus. Am fost atât de nerăbdătoare să te cunosc. Eu şi Mamá ta – noi – o, Odie ţi-a spus cu siguranţă, aşa că poţi să-ţi dai seama, poţi să-ţi imaginezi ce încântată sunt să vă văd pe amândoi, să te cunosc, Markos. Markos Varvaris! Ei bine, eu sunt Madaline Gianakos şi pot spune că sunt încântată să te cunosc.

Şi-a scos o mănuşă din satin de culoare crem, lungă până la cot, genul acela pe care l-am văzut doar în reviste, purtat de doamne elegante la o serată, fumând pe treptele largi ale operei sau fiind ajutate să iasă dintr-o maşină neagră strălucitoare, cu feţele luminate de bliţuri. A trebuit să tragă de fiecare vârf al degetului de câteva ori înainte ca mănuşa să iasă, iar apoi s-a aplecat uşor din talie şi mi-a întins mâna.

— Încântată, a spus ea.

Mâna îi era moale şi rece, în ciuda mănuşii pe care o purta.

— Iar aceasta este fiica mea, Thalia. Dragă, salută-l pe Markos Varvaris.

Stătea la intrarea în cameră, lângă Mamá, uitându-se la mine fără nicio expresie: era o fată înaltă şi subţire, palidă, cu bucle moi. Mai mult de atât nu pot să-ţi spun. Nu ţin minte ce culoare avea rochia pe care o purta în acea zi – asta, dacă purta o rochie – sau cum erau pantofii ei, sau dacă purta ciorapi, sau vreun ceas, sau poate un lănţişor, un inel sau o pereche de cercei. Nu pot să-ţi spun, pentru că, dacă ai fi la un restaurant şi cineva s-ar dezbrăca brusc, ar sări pe o masă şi ar începe să jongleze cu linguriţe, nu numai că nu te-ai uita, dar ar fi singurul lucru la care ai putea să te uiţi. Masca ce-i acoperea fetei jumătatea stângă a feţei era ceva de genul acesta. Distrugea orice posibilitate de a observa altceva.

— Thalia, spune Bună! dragă. Nu fi nepoliticoasă.

Credeam că văd o încuviinţare slabă din cap.

— Bună, am articulat eu cu gura uscată.

Era o undă în aer. Un curent. Mă simţeam încărcat cu ceva care era jumătate emoţie, jumătate groază, ceva care crescuse înăuntrul meu şi care se instalase acolo. Mă holbam la ea şi eram conştient de asta, dar nu mă puteam opri, nu-mi puteam lua ochii de la materialul de un albastru ca cerul al măştii, de la cele două seturi de benzi care o legau la spatele capului, la deschizătura orizontală din dreptul gurii. Am ştiut chiar atunci că nu voi suporta să o văd, orice s-ar ascunde sub masca aia. Dar că, de fapt, abia aşteptam să văd