Am întâlnit-o pe Thalia în vara anului 1967, când aveam doisprezece ani. Venise împreună cu mama ei, Madaline, la Tinos, ca să ne viziteze pe Mamá şi pe mine. Mamá, pe care o chema Odelia, spunea că nu o mai văzuse pe prietena ei Madaline de ani de zile – mai precis de cincisprezece ani. Madaline plecase de pe insulă la şaptesprezece ani, ca să meargă la Atena, unde avea să devină, cel puţin pentru scurt timp, o actriţă modestă.

— Nu am fost surprinsă, a spus Mamá, când am auzit că e actriţă. Pentru că arăta aşa cum arăta. Toată lumea era înnebunită după Madaline. O să vezi cu ochii tăi când o s-o întâlneşti.

Am întrebat-o pe Mamá de ce nu a vorbit niciodată despre ea.

— Nu am vorbit? Eşti sigur?

— Sunt sigur.

— Aş fi putut să jur.

Apoi a spus:

— Fata. Thalia. Trebuie să fii atent cu ea pentru că a avut un accident. A muşcat-o un câine. Are o cicatrice.

Mamá nu a spus mai multe, iar eu am fost destul de înţelept ca să nu mă bizui pe ea în legătură cu asta. Dar această descoperire m-a intrigat mult mai mult decât trecutul Madalinei în film şi pe scenă, curiozitatea mea fiind alimentată de bănuiala că acea cicatrice trebuie să fie semnificativă şi vizibilă pentru ca fata să merite o atenţie specială. Cu o nerăbdare morbidă, aşteptam momentul în care voi vedea cicatricea.

— Am întâlnit-o pe Madaline într-o mulţime de oameni, când eram mici, a spus Mamá.

Aproape imediat, a povestit ea, au devenit prietene de nedespărţit. Se ţineau de mână pe sub bancă, în clasă sau în pauză, la biserică sau în timp ce se plimbau pe lângă lanurile de orz. Îşi juraseră să rămână surori pe viaţă. Şi-au promis că vor locui una aproape de cealaltă, chiar şi după ce aveau să se mărite. Vor fi vecine, iar dacă unul dintre soţi ar fi insistat să se mute, atunci ele ar cere divorţul. Îmi amintesc că Mamá a zâmbit puţin cu subînţeles când mi-a povestit toate astea, amuzându-se pe seama ei, poate ca să se distanţeze de această exuberanţă şi prostie a tinereţii, de toate aceste jurăminte făcute în grabă, fără să se gândească. Dar am văzut pe faţa ei şi o urmă de durere nerostită, o umbră de dezamăgire pe care Mamá era mult prea mândră ca să o recunoască.

Madaline era acum căsătorită cu un bărbat înstărit şi mult mai în vârstă, un domn Andreas Gianakos, producătorul celui de-al doilea film al ei, cu ani în urmă, şi, aşa cum s-a dovedit, al ultimului ei film. Acum se ocupa de construcţii şi avea o firmă mare la Atena. De curând, Madaline şi domnul Gianakos se certaseră rău. Mamá nu mi-a spus nimic despre asta; ştiam după ce citisem, fără ca ea să ştie, în grabă, o parte a scrisorii pe care Madaline i-o trimisese şi în care o anunţa de intenţia de a veni în vizită.

Devine atât de obositor, îţi spun, să fiu lângă Andreas şi prietenii lui de dreapta şi muzica lor militantă. Stau tot timpul cu buzele strâns lipite. Nu spun nimic când ei îi ridică în slăvi pe aceşti criminali militari, care au făcut o bătaie de joc din democraţia noastră. Dacă aş rosti un singur cuvânt împotriva lor, sunt sigură că m-ar cataloga drept o anarhistă comunistă şi atunci nici măcar influenţa lui Andreas nu m-ar mai salva de închisoare. Poate că nici nu s-ar deranja să se folosească de ea, mă refer la influenţa sa. Uneori cred că intenţia lui e de fapt să mă provoace într-atât, încât să ajung să mă îndoiesc de mine însămi. O, cât de mult îmi lipseşti, draga mea Odie! Cât de mult îmi lipseşte compania ta…

În ziua în care trebuiau să sosească oaspeţii noştri, Mamá s-a trezit devreme ca să facă curăţenie. Locuiam într-o căsuţă construită sub coasta unui deal. Ca multe alte case din Tinos, era făcută din piatră văruită, iar acoperişul era drept, cu ţiglă roşie. Dormitorul mic de la etaj pe care îl împărţeam cu Mamá nu avea uşă – scările înguste duceau exact în el – dar avea o fereastră cu ventilator şi o terasă îngustă cu o balustradă din fier forjat care ajungea până în dreptul taliei, de unde puteai să cuprinzi cu privirea acoperişurile altor case, măslinii şi caprele, şi serpentinele din piatră, şi bolţile şi, bineînţeles, Marea Egee, albastră şi calmă în acea dimineaţă de vară, învăluită în alb după-amiaza, când vântul meltemi sufla dinspre nord.

După ce a terminat curăţenia, Mamá s-a îmbrăcat în ceea ce numea o ţinută sofisticată, cea în care se îmbrăca de fiecare dată pe 15 august, la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, la Biserica Panagia Evangelistria, când pelerinii coborau pe insulă de peste tot din zona Mediteranei ca să se roage la icoana vestită a bisericii. Am o fotografie cu mama în acea ţinută – în rochia lungă, de un auriu ruginiu şters, rotundă la gât, cu puloverul alb strâns pe corp, cu ciorapi şi pantofi negri greoi. Mamá arăta ca văduva inabordabilă, cu faţa ei aspră, sprâncenele stufoase, cu nasul cârn, stând ţeapănă, cu o privire mohorâtă, pioasă, ca şi cum ar fi fost un pelerin. Şi eu apar cu ea în fotografie, stând drept lângă şoldul mamei. Sunt îmbrăcat într-o cămaşă albă, pantaloni albi scurţi şi ciorapi lungi pe care îi trăsesem până la genunchi. Îţi dai seama din privirea mea încruntată că mi se impusese să stau drept,