dea înapoi. Avea coşmaruri. Visa că stă la marginea livezilor, urmărind o bătaie printre copaci, strălucirea unei tije de metal care s-a ridicat şi a căzut, sunetul metalului lovind în carne şi oase. Se trezea din aceste vise cu un urlet gata să-i iasă din piept. Îl apucau din senin crizele de plâns.

Şi totuşi.

Şi totuşi.

Se mai întâmpla şi altceva. Adel era conştient de ce aflase, dar în curând a mai descoperit ceva care se opunea celor dintâi, dar care nu le anula, ci venea să se adauge la ceea ce deja ştia. Adel simţea că se trezeşte în el cealaltă parte, care-l îngrijora, a lui. Partea din el care, cu timpul, va accepta încetul cu încetul, aproape imperceptibil, noua sa identitate care, în prezent, nu-i dădea pace. Adel credea că, în final, va accepta probabil lucrurile aşa cum făcuse până acum mama lui. La început, se supărase pe ea; dar acum devenise mai înţelegător. Poate că ea închisese ochii, fiindu-i frică de soţul ei. Sau ca o mulţumire pentru viaţa de lux pe care o ducea. Cel mai adesea, Adel se gândea că a acceptat toate acestea din aceleaşi motive pentru care o făcuse şi el: pentru că a fost nevoită. Ce altă posibilitate avea? Adel nu mai putea să fugă de viaţa lui, aşa cum fugea Gholam de a lui. Oamenii au învăţat să trăiască cu cele mai greu de imaginat lucruri în viaţa lor. Aşa va face şi el. Asta era viaţa lui. Aceasta era mama lui. Acesta era tatăl lui. Şi acesta era el, chiar dacă nu a ştiut-o dintotdeauna.

Adel a înţeles că nu-l va mai iubi niciodată pe tatăl său ca înainte, pe când dormea fericit, încolăcit în braţele lui groase. Acest lucru era acum de neconceput. Dar va învăţa să-l iubească din nou, chiar dacă acum era o situaţie diferită, mai complicată şi mai încurcată. Adel simţea aproape că a sărit peste copilărie. În curând va fi adult. Şi atunci nu va mai avea cale de întoarcere, pentru că să fii adult se asemăna cu ceea ce tatăl său îi spusese cândva despre ce înseamnă să fii erou de război: odată ce ai devenit unul, aşa mori.

Stând noaptea în pat, Adel se gândea că într-o zi – poate în ziua următoare sau peste două zile, sau poate săptămâna următoare – va pleca de acasă şi va merge până la câmpul cu moara de vânt, unde Gholam îi spusese că se adăposteşte familia lui. Credea că va găsi câmpul gol. Va sta pe marginea străzii, imaginându-şi-i pe Gholam, pe mama, pe fraţii şi pe bunica acestuia mergând în şir indian, răsfiraţi, cu catrafusele legate într-o bocceluţă, înaintând încet pe marginea drumurilor prăfuite de ţară, căutând un loc unde să se stabilească. Gholam era acum capul familiei. Va fi nevoit să muncească. Va trebui să-şi petreacă tinereţea curăţind canale, săpând şanţuri, făcând cărămizi şi adunând recolta de pe câmpuri. Gholam se va transforma treptat într-unul din acei bărbaţi cu faţa tăbăcită, gârboviţi, pe care Adel îi vedea mereu în spatele plugului.

Adel se gândea că va sta puţin pe câmp, privind dealurile şi munţii care se înălţau deasupra Noului Shadbagh. Apoi va căuta prin buzunar ceea ce găsise într-o zi mergând prin livezi, jumătatea stângă a unei perechi de ochelari, frântă la mijloc, cu lentila crăpată precum o pânză de păianjen, iar braţul lateral plin de sânge uscat. Va arunca ochelarii sparţi într-un şanţ. Adel bănuia că, întorcându-se şi mergând spre casă, se va simţi mai ales uşurat.

Capitolul 8

Toamna, 2010

 

Mă întorc în seara asta acasă de la clinică şi găsesc un mesaj de la Thalia pe robotul telefonului fix din dormitor. Îl ascult în timp ce îmi dau jos pantofii şi mă aşez la birou. Îmi spune că este răcită, e sigură că a luat răceala de la Mamá, apoi întreabă de mine; mă întreabă cum mai merge treaba la Kabul. La sfârşit, chiar înainte să închidă, spune: Odie mă tot bate la cap că nu o suni. Bineînţeles că nu o să-ţi spună. Aşa că îţi spun eu. Markos! Pentru numele lui Dumnezeu! Sun-o pe mama ta. Măgarule!

Zâmbesc.

Thalia.

Am o fotografie de-ale ei pe birou, cea pe care am făcut-o cu mulţi ani în urmă pe plaja din Tinos – Thalia stă pe o stâncă, cu spatele la aparat. Am înrămat-o, dar dacă te uiţi mai atent poţi să observi o pată maro închis în colţul din stânga jos, din cauza unei tinere italience nebune care a încercat să-i dea foc cu mulţi ani în urmă.

Deschid laptopul şi încep să-mi notez operaţiile din ziua precedentă. Camera mea se află la etaj – este unul dintre cele trei dormitoare de la etajul al doilea al acestei case în care locuiesc din 2002, de când am ajuns la Kabul – iar biroul meu are o fereastră care dă înspre grădină. Se văd pomii de loquat pe care i-am plantat împreună cu fostul proprietar, Nabi, acum mulţi ani. Se vede lângă zidul din spate şi baraca de pe vremuri a lui Nabi, care a fost revopsită. După ce a murit, i-am oferit-o unui tânăr prieten olandez care se ocupă de domeniul informatic la liceele din zonă. Şi, la dreapta, e Chevrolet-ul lui Suleiman Wahdati, din anii ’40, nemutat de decenii, ruginit tot precum o stâncă plină de muşchi, acoperit acum de un strat subţire de zăpadă care a căzut ieri, pe neaşteptate, destul de devreme, prima din anul acesta. După ce Nabi a murit, m-am gândit un moment să duc maşina la un cimitir de vechituri din Kabul, dar nu am avut curaj. Mi se părea o parte esenţială din trecutul casei, din istoria ei.

Îmi termin notiţele şi mă uit la ceas. E deja 21.30. În Grecia e ora şapte seara.

Sun-o pe mama ta. Măgarule!

Dacă vreau să o sun pe mama în seara asta, nu mai pot amâna. Îmi amintesc că Thalia scrisese într-unul