de la intrare, urmat de Adel, Azmaray, Kabir şi de toţi bărbaţii invitaţi. Pe hol, Adel l-a văzut pe Kabir apucând o tijă de metal pe care o foloseau iarna ca să înteţească focul în sobă. Adel a văzut-o şi pe mama sa alergând să li se alăture, palidă şi trasă la faţă. Când au ajuns în hol, o piatră a zburat prin fereastră şi cioburile s-au împrăştiat pe podea. Femeia cu părul roşcat, viitoarea mireasă, a ţipat. Afară, cineva urla.

— Cum naiba au reuşit să treacă de paznic? comenta cineva în spatele lui Adel.

— Comandante Sahib, nu! a urlat Kabir.

Dar tatăl lui Adel deschisese deja uşa de la intrare.

Lumina era slabă, dar era vară, iar cerul mai păstra încă urmele asfinţitului. În depărtare, Adel zărea lumini slabe laolaltă: oamenii din Shadbagh-e-Nau se aşezau împreună cu familia la masa de seară. Dealurile de la orizont se întunecaseră şi, în curând, noaptea se va aşterne peste toate. Dar nu era destul de întuneric, nu încă, pentru a-l învălui pe bătrânul pe care Adel l-a văzut stând la uşă, în faţa scărilor, cu o piatră în fiecare mână.

— Du-l sus, i-a spus Baba jan peste umăr mamei lui Adel. Acum!

Mama lui Adel l-a luat pe băiat de umeri şi l-a condus sus, apoi pe hol până la dormitorul matrimonial pe care îl împărţea cu Baba jan. A închis uşa, a încuiat-o, a tras perdelele şi a dat drumul la televizor. L-a dus pe Adel în pat unde s-au aşezat amândoi. La televizor, doi arabi, îmbrăcaţi în cămăşi lungi de tip kurta şi cu câte o beretă tricotată, lucrau la un camion uriaş.

— Ce o să-i facă bătrânului? a întrebat Adel.

Nu se putea opri din tremurat.

— Mamă, ce o să-i facă?

Şi-a ridicat privirea spre mama sa, prinzând din zbor o umbră de nelinişte pe faţa ei şi a ştiut dintr-odată, imediat, că orice i-ar fi spus în secunda următoare nu avea nicio importanţă.

— O să vorbească cu el, a spus înfiorându-se. O să discute în mod raţional cu oricine ar fi acolo, afară. Aşa face de obicei tatăl tău. Discută raţional cu oamenii.

Adel a clătinat din cap. Plângea acum, suspina.

— Ce o să facă, mamă? Ce o să-i facă bătrânului?

Mama lui a continuat să spună acelaşi lucru, că totul avea să fie bine, că totul avea să se încheie cu bine, că nimeni nu avea să fie rănit. Dar cu cât repeta mai mult aceleaşi fraze, cu atât Adel plângea mai rău, până când, istovit, a adormit cu capul în poala ei.

 

Fostul Comandant scapă de încercarea de asasinat

Adel a citit povestea în biroul tatălui său, la calculatorul acestuia. În articol, atacul era descris ca fiind „violent”, iar atacatorul drept un fost refugiat cu „legături suspecte cu talibanii”. Pe la jumătatea articolului, tatăl lui Adel era citat spunând că s-a temut pentru siguranţa familiei lui. Mai ales pentru băieţelul meu nevinovat, spusese el. Articolul nu menţiona numele atacatorului şi nici ce se întâmplase cu el.

Adel a închis calculatorul. Nu avea voie să-i dea drumul, iar el încălcase această interdicţie, venind în biroul tatălui său. Cu o lună în urmă, nu ar fi îndrăznit nici măcar asta. S-a târât în camera lui, s-a întins pe pat şi a început să lovească cu o minge veche de tenis în perete. Poc! Poc! Poc! Nu a trecut mult şi mama lui şi-a băgat capul pe uşă şi i-a spus să înceteze, dar el nu a vrut. A mai zăbovit puţin la uşă înainte să plece.

Poc! Poc! Poc!

Aparent, nimic nu se schimbase. Lista de activităţi zilnice ale lui Adel l-ar fi arătat intrat în ritmul normal. Se trezea la aceeaşi oră, se spăla, lua micul dejun împreună cu părinţii şi făcea lecţii cu profesorul particular. După aceea, mânca de prânz şi îşi petrecea după-amiaza stând degeaba, uitându-se la filme cu Kabir sau jucându-se jocuri video.

Dar nimic nu mai era la fel. Gholam îi deschisese poate o uşă, dar Baba jan fusese cel care îl împinsese dincolo de ea. Un mecanism care hibernase până atunci a început să funcţioneze în mintea lui. Adel se simţea ca şi cum, peste noapte, dobândise un simţ cu totul nou, auxiliar, unul care îl făcea să vadă lucruri pe care nu le văzuse înainte, lucruri pe care le avusese de ani de zile în faţa ochilor. Vedea, de exemplu, că mama lui are tot felul de secrete. Când se uita la ea, practic le citea pe faţa ei. Vedea cum se chinuie să ţină departe de el toate lucrurile pe care le ştia, toate lucrurile pe care le ţinea sub cheie, închise, păstrate cu grijă, aşa cum erau ei doi în această casă mare. Vedea pentru prima dată ce însemna, de fapt, casa tatălui său pentru ceilalţi: o monstruozitate, o jignire, un monument al nedreptăţii. Vedea în graba oamenilor care-i făceau pe plac tatălui său intimidarea, frica, teama, acestea fiind adevăratele motive ale respectului şi supunerii lor. Se gândea că Gholam ar fi mândru de el pentru această capacitate de a înţelege lucrurile. Pentru prima dată, Adel era perfect conştient de complexitatea evenimentelor care i-au guvernat dintotdeauna viaţa.

Şi de adevărurile extrem de conflictuale care sălăşluiau într-o singură persoană. Nu numai în tatăl său, sau în mama lui, sau în Kabir.

Ci şi în el.

Această ultimă descoperire era, cumva, cea mai surprinzătoare pentru Adel. Revelaţiile referitoare la ceea ce ştia acum despre ce a făcut tatăl său – mai întâi în numele Jihadului, apoi în numele a ceea ce el numea adevăratele recompense ale sacrificiului – îl ameţiseră pe Adel. Cel puţin o bună bucată de timp. Zile întregi după seara în care pietrele au trecut prin geamurile casei lor, Adel simţea dureri în stomac de fiecare dată când tatăl său intra în cameră. Îl găsea adesea pe Baba jan urlând la telefon sau îl auzea fredonând o melodie în baie şi simţea un fior pe şira spinării, iar gâtul i se usca rău. Tatăl lui îl săruta de noapte bună, iar instinctul lui Adel era să se