gândea la tatăl lui care construia şcoli şi clinici, când ştia bine că există oameni în oraş care răspândesc zvonuri răutăcioase despre el.

În timp ce se ştergea cu prosopul, mama lui a băgat capul pe uşă.

— Vii jos la cină?

— Nu mi-e foame, a spus el.

— Cum aşa?

A intrat şi a luat un prosop de pe raft.

— Aici. Aşază-te. Lasă-mă să-ţi şterg părul.

— Mă descurc singur, a spus Adel.

Ea stătea în spatele lui, studiindu-l în oglindă.

— Eşti bine, Adel?

Băiatul a dat din umeri. Ea şi-a pus o mână pe umărul lui şi s-a uitat la Adel ca şi cum s-ar fi aşteptat ca el să-şi apropie obrazul de al ei. Dar nu a făcut-o.

— Mamă, ai văzut vreodată fabrica lui Baba jan?

Adel a observat imediat pauza din mişcările mamei sale.

— Bineînţeles, a răspuns ea. Şi tu ai văzut-o.

— Nu vorbesc de fotografii. Dacă ai văzut-o în realitate? Ai fost vreodată acolo?

— Cum să mă duc acolo? s-a mirat mama lui, înclinându-şi capul spre oglindă. În Helmand e periculos. Tatăl tău nu ne-ar pune niciodată pe mine sau pe tine în pericol.

Adel a dat din cap.

La parter, se auzeau tunurile şi strigătele de război ale piraţilor.

Trei zile mai târziu, Gholam a apărut din nou. A mers sprinten la Adel şi s-a oprit în faţa lui.

— Mă bucur că ai venit, a spus Adel. Am ceva pentru tine.

A luat de pe butuc haina pe care o aducea mereu cu el de când se certaseră. Era din piele de un maro ciocolatiu, cu o căptuşeală moale din blană de oaie şi o glugă detaşabilă. I-a întins-o lui Gholam.

— Am purtat-o doar de câteva ori. E puţin cam mare pentru mine. Ar trebui să-ţi vină.

Gholam nu s-a mişcat din loc.

— Ieri am luat un autobuz spre Kabul şi am fost la tribunal, a spus el fără să se arate emoţionat în vreun fel. Ghici ce ne-a spus judecătorul. Ne-a spus că are veşti proaste pentru noi. Ne-a spus că a avut loc un accident. Un mic incendiu. Actul de proprietate al tatălui meu a ars în acel incendiu. S-a dus. E distrus.

Adel a lăsat încet în jos mâna în care ţinea jacheta.

— Şi ne spune că nu poate face nimic fără acte, dar ştii ce are la încheietura mâinii? Un ceas nou-nouţ din aur pe care nu-l avea ultima dată când tata l-a văzut.

Adel a clipit.

Gholam şi-a aruncat privirea asupra jachetei. Era o privire tăioasă, menită să condamne şi să inducă un sentiment de ruşine. A mers. Adel s-a făcut mic. În mâna lui, simţea cum haina se schimbă dintr-o ofertă de pace într-o mită.

Gholam s-a întors şi s-a îndreptat spre stradă cu paşi repezi.

 

În seara zilei în care s-a întors acasă, Baba jan a dat o petrecere. Adel stătea lângă tatăl lui, la capătul feţei mari de masă care fusese aşternută pe podea pentru mâncare. Baba jan prefera uneori să stea pe jos şi să mănânce cu degetele, mai ales dacă se întâlnea cu prieteni din anii Jihadului. Îmi aminteşte de zilele din peşteră, glumea el. Femeile mâncau la masă în sufragerie, cu linguri şi furculiţe, iar mama lui Adel stătea în capul mesei. Adel auzea ecoul pălăvrăgelii lor prin pereţii de marmură. Una dintre ele, o femeie cu şolduri mari şi păr lung şi roşcat, se mărita cu unul dintre prietenii lui Baba jan. Mai devreme, în acea seară, îi arătase mamei lui Adel fotografii pe aparatul ei digital cu magazinul de nuntă pe care îl vizitaseră în Dubai.

După masă, la ceai, Baba jan le-a povestit despre vremea în care unitatea lui a atacat prin surprindere o coloană sovietică, oprind-o să ajungă în valea dinspre nord. Toată lumea asculta atentă.

— Când au intrat în zona de atac, a spus Baba jan, mângâind absent cu o mână părul lui Adel, am deschis focul. Am lovit vehiculul care mergea în faţă, apoi câteva jeep-uri. Am crezut că se vor retrage sau că vor încerca să înainteze cu greu. Dar nemernicii s-au oprit, au coborât şi au început să tragă. Vă vine să credeţi?

Un murmur a cuprins toată camera. Oamenii clătinau din cap. Adel ştia că cel puţin jumătate din bărbaţii din cameră erau foşti mujahedini.

— Îi depăşeam ca număr, poate cu trei la unul, dar aveau arme puternice şi nu a durat mult până când ei ne-au atacat pe noi! Ne atacau în livezi. În curând, toată lumea s-a împrăştiat. Am fugit ca să scăpăm. Eu şi tipul acesta, Mohammad nu mai ştiu cum, am fugit împreună. Alergam umăr la umăr pe un câmp cu viţă-de-vie, care însă nu era pusă pe sârmă şi legată, ci era lăsată să crească pe pământ. Gloanţele veneau din toate direcţiile, iar noi alergam ca să ne salvăm vieţile când, dintr-o dată, ne-am împiedicat amândoi şi am căzut. Într-o secundă mă ridic şi continui să alerg, dar nu-l mai văd pe acest Mohammad nu mai ştiu cum. Mă întorc şi urlu cât mă ţine gura, „Ridică-te naiba, măgarule!”

Baba jan s-a oprit pentru efectul dramatic. Şi-a pus pumnul la gură ca să nu râdă.

— Apoi se ridică repede şi începu să alerge. Şi – vă vine să credeţi? – nebunul de legat căra două braţe pline de struguri! Câte o grămadă în fiecare braţ!

Oamenii au izbucnit în râs. Adel la fel. Tatăl lui l-a frecat pe spate şi l-a tras lângă el. Cineva a început să spună o altă poveste, iar Baba jan s-a întins după ţigara care stătea lângă farfuria lui. Dar nu a mai avut şansa să o aprindă pentru că, brusc, undeva în casă s-a spart un geam.

În sufragerie, femeile ţipau. Ceva metalic, poate o furculiţă sau un cuţit de unt, a făcut un zgomot puternic pe marmură. Bărbaţii au alergat în camera femeilor. Azmaray şi Kabir au venit într-un suflet şi ei, cu armele deja scoase.

— S-a auzit de la intrare, a spus Kabir.

Chiar în timp ce spunea asta, s-a spart din nou un geam.

— Aşteptaţi aici, Comandante Sahib, ne ducem să vedem ce e, a spus Azmaray.

— Să credeţi voi, a bombănit Baba jan, înaintând deja. Nu mă fac mic sub propriul acoperiş.

S-a îndreptat spre holul