— Deci, ai făcut-o atunci? a insistat Adel. Ai, ştii tu, băgat-o în ea?

— Nu. Am băut câte o ceaşcă de chai şi am vorbit despre Rumi. Tu ce crezi?

Adel s-a înroşit la faţă.

— Cum a fost?

Dar Gholam trecuse deja mai departe. Cam aşa arătau discuţiile lor de obicei: Gholam era cel care alegea despre ce vor vorbi, spunând cu talent o poveste, prinzându-l în laţ pe Adel, numai ca să-şi piardă imediat interesul şi să lase baltă povestea, iar pe Adel în aer.

Acum, în loc să termine povestea începută, Gholam a spus:

— Bunica mea spune că soţul ei, bunicul meu Saboor, i-a spus cândva o poveste despre acest copac. Ei bine, asta s-a întâmplat cu mult timp înainte să-l taie, bineînţeles. Bunicul meu i-a istorisit-o când erau amândoi copii. Povestea spune că, dacă ai o dorinţă, trebuie să îngenunchezi în faţa copacului şi să o spui în şoaptă. Iar dacă acesta e de acord să ţi-o îndeplinească, va lăsa să cadă exact zece frunze deasupra capului tău.

— Nu am auzit niciodată aşa ceva, a spus Adel.

— Ei bine, nu aveai de unde, nu?

Abia atunci şi-a dat Adel seama ce voia Gholam de fapt să spună.

— Ia stai. Bunicul tău a tăiat copacul nostru?

Gholam s-a uitat în ochii lui.

— Copacul vostru?! Nu e copacul vostru.

Adel a clipit.

— Ce vrei să spui?

Gholam s-a uitat în continuare la Adel, străfulgerându-l cu privirea. Pentru prima dată, Adel nu a găsit nici urmă din vioiciunea obişnuită a prietenului său, ori în zâmbetul lui arogant, original, sau din poznele lui. Faţa i se transformase, avea o expresie sobră, de om matur, care îl uimea pe Adel.

— A fost copacul familiei mele. Pentru că acesta a fost pământul familiei mele. A fost al nostru de generaţii întregi. Tatăl tău şi-a construit casa asta uriaşă pe pământul nostru, în timpul războiului, când noi eram în Pakistan.

A arătat spre livezi.

— Astea? Aici erau casele oamenilor odinioară. Dar tatăl tău le-a dărâmat pe toate. Aşa cum a dărâmat şi casa în care s-a născut şi a crescut tatăl meu.

Adel a clipit din ochi.

— Şi-a revendicat pământul nostru ca fiind al lui şi a construit asta – aici a râs de fapt dispreţuitor, în timp ce şi-a îndreptat degetul mare spre curte – chestia asta în locul ei.

Simţindu-se puţin îngreţoşat, cu inima bătându-i să-i iasă din piept, Adel abia a reuşit să rostească:

— Am crezut că suntem prieteni. De ce spui minciunile astea îngrozitoare?

— Îţi aduci aminte când te-am păcălit şi ţi-am luat tricoul? a spus Gholam, înroşindu-se în obraji. Aproape că ai plâns. Nu nega, că te-am văzut. Şi asta din cauza unei bluze. O bluză. Imaginează-ţi cum s-a simţit familia mea, bătând tot drumul din Pakistan până aici ca să coboare din autobuz şi să găsească chestia asta pe pământul nostru. Apoi teroristul vostru în costum mov ne cere să plecăm de pe pământul nostru.

— Tatăl meu nu e un hoţ! i-a strigat Adel. Întreabă pe cine vrei din Shadbagh-e-Nau, întreabă-i ce a făcut pentru oraşul ăsta.

Se gândea cum Baba jan îi întâmpina pe oameni în moscheea oraşului, aplecat pe podea, cu ceaşca de ceai în faţă şi cu mărgelele de rugăciuni în mână. Un şir solemn de oameni, întinzându-se de la perna lui până la intrarea principală, bărbaţi cu mâinile murdare, femei bătrâne fără dinţi, tinere văduve cu copii, fiecare dintre ei un amărât, aşteptând la rând pentru a cere o favoare, o slujbă, un împrumut mic ca să repare un acoperiş sau un canal de irigaţii sau să cumpere lapte pentru cei mici. Tatăl lui dădea din cap, ascultându-i cu o atenţie deosebită, ca şi cum fiecare persoană de la coadă ar fi făcut parte din familia lui.

— Da? Atunci cum se face că tatăl meu are actul de proprietate? a replicat Gholam. Cel pe care i l-a dat judecătorului la tribunal.

— Sunt sigur că dacă tatăl tău vorbeşte cu Baba…

— Baba al tău n-o să vorbească cu el. N-o să recunoască ce a făcut. Trece pe lângă noi de parcă am fi câinii străzii.

— Nu sunteţi câini, a spus Adel.

Se străduia să-şi păstreze tonul vocii.

— Sunteţi nişte şacali. Aşa cum a spus Kabir. Trebuia să fi ştiut.

Gholam s-a ridicat, a făcut un pas sau doi şi s-a oprit.

— Ca să ştii şi tu, a adăugat el, nu am nimic cu tine. Eşti doar un băieţaş care habar n-are de nimic. Dar data viitoare, când Baba se mai duce la Helmand, spune-i să te ia cu el la fabrica aia a lui. Să vezi ce cultivă el acolo. Îţi dau un indiciu. Nu e bumbac.

Mai târziu în acea seară, înainte de cină, Adel stătea în cadă, în apă caldă plină de spumă. Auzea televizorul de la parter: Kabir se uita la un film vechi cu piraţi. Supărarea care îl ţinuse toată după-amiaza îi trecuse şi acum se gândea că fusese prea dur cu Gholam. Baba jan îi spusese cândva că, indiferent cât de multe faci, săracul tot îl va vorbi de rău pe cel bogat. O fac, în general, pentru că sunt dezamăgiţi de propriile vieţi. Nu se pot abţine. Ba chiar e firesc. Şi nu trebuie să-i judecăm, Adel, a mai adăugat el.

Adel nu era atât de naiv încât să nu ştie că lumea este fundamental un loc nedrept; trebuia doar să se uite pe fereastra dormitorului. Dar îşi imagina că pentru oameni ca Gholam recunoaşterea acestui adevăr nu le aducea satisfacţie. Poate că oamenii ca Gholam aveau nevoie de cineva pe care să îl scoată ţap ispăşitor, de o ţintă în carne şi oase, de cineva la îndemână pe care îl puteau considera cauza nenorocirii lor, de cineva pe care să-l condamne, să-l acuze şi pe care să-şi verse supărarea. Şi poate că Baba jan avusese dreptate când spusese că răspunsul cel mai bun este să-i înţelegi şi să te abţii de la a-i judeca. Şi să le răspunzi cu blândeţe, chiar. Privind bulele de spumă ce ieşeau la suprafaţă şi se spărgeau, Adel se