— Unde ai fost?

— La muncă, a răspuns Gholam.

I-a povestit lui Adel că el şi tatăl lui fuseseră angajaţi pentru câteva zile să facă nişte cărămizi. Gholam trebuia să amestece mortarul. Spunea că a cărat găleţi cu apă, a târât saci de ciment şi de nisip pentru construcţii mai grei decât el. I-a explicat lui Adel cum a amestecat mortarul în roabă, apoi a înglobat amestecul în apă cu o sapă, a amestecat din nou şi din nou, a adăugat apă, apoi nisip, până când a obţinut un amestec de o consistenţă bună, care nu s-a fărâmiţat. După aceea a împins roaba până unde se aflau zidarii şi s-a întors repede să mai facă un alt amestec. Şi-a deschis palmele şi i-a arătat lui Adel băşicile.

— Uau! a fost tot ce a reuşit să spună Adel – în mod stupid, ştia asta, dar nu s-a putut gândi la altceva.

Singura dată când a muncit într-adevăr fizic a fost într-o după-amiază, cu trei ani în urmă, când l-a ajutat pe grădinar să planteze câţiva puieţi de măr în curtea din spate a casei lor de la Kabul.

— Am o surpriză pentru tine, a spus Gholam.

A căutat în sacoşă şi i-a aruncat lui Adel tricoul cu Zidane.

— Nu înţeleg, a spus Adel, surprins şi emoţionat, deşi precaut.

— L-am văzut zilele trecute pe un puşti îmbrăcat cu el, a spus Gholam, cerând mingea, în timp ce făcea semne cu degetele.

Adel i-a aruncat mingea şi Gholam a jonglat cu ea în timp ce-i povestea ce s-a întâmplat.

— Îţi vine să crezi? Mă duc la el şi-i zic: „Hei, ăsta e tricoul amicului meu.” Se uită la mine. Ca să nu ne mai lungim, ne-am rezolvat problema pe alee. La sfârşit, mă roagă să-i iau tricoul!

A prins mingea din aer, a scuipat, apoi i-a zâmbit lui Adel.

— Bine, poate că i-l vândusem cu câteva zile mai înainte.

— Nu-i cinstit. Dacă i l-ai vândut înseamnă că era al lui.

— Ce, nu-l mai vrei acum? După ce am trecut prin ce-am trecut ca să-ţi fac rost de el? Nu doar eu am dat, să ştii. Mi-a dat şi el câţiva pumni ca lumea.

— Dar… a murmurat Adel.

— Pe lângă asta, te-am păcălit şi mi-a părut rău. Acum ai bluza înapoi. Iar eu…

A arătat spre picioarele lui, iar Adel a zărit o pereche nouă de adidaşi albaştri cu alb.

— Se simte bine, tipul ăla? a întrebat Adel.

— O să supravieţuiască. Acum nu mai bine ne jucăm decât să vorbim despre asta?

— Eşti cu tatăl tău?

— Azi nu. E la tribunal la Kabul. Hai, să mergem!

S-au jucat puţin, lovind mingea înainte şi înapoi, alergând după ea. Mai târziu au făcut o plimbare, Adel neţinându-şi promisiunea pe care i-o făcuse bodyguardului şi mergând amândoi în livadă. Au cules şi au mâncat câteva fructe de loquat{34} şi au băut Fanta rece din sticlele pe care Adel le-a adus pe ascuns din bucătărie.

În curând au început să se întâlnească zilnic. Se jucau cu mingea, se fugăreau printre rândurile paralele de pomi din livadă. Pălăvrăgeau despre sport şi filme şi, când nu aveau nimic de zis, se uitau la casele de deasupra oraşului, la dealurile line din depărtare şi la lanţul de munţi care abia se zărea, încă şi mai departe, şi tot era bine şi aşa.

Adel se trezea acum în fiecare zi nerăbdător să-l vadă pe Gholam furişându-se pe aleea neîngrijită, să-i audă vocea puternică şi încrezătoare. Era adesea distrat în timpul orelor de dimineaţă, pierzându-şi concentrarea pentru că se gândea la jocurile pe care aveau să le joace mai târziu, la poveştile pe care şi le vor spune. Se temea că într-o zi îl va pierde pe Gholam. Era îngrijorat că tatăl lui Gholam, Iqbal, nu-şi va găsi un loc de muncă stabil în oraş sau o locuinţă, iar Gholam va fi nevoit să se mute în alt oraş, într-o altă parte a ţării, iar Adel încercase să se pregătească pentru această posibilitate, să-şi facă singur curaj, ştiind că odată şi odată va trebui să-şi ia rămas-bun.

Într-o zi, pe când stăteau pe trunchiul de copac, Gholam s-a trezit întrebând:

— Adel, ai fost vreodată cu o fată?

— Vrei să spui…

— Da, asta vreau să spun.

Adel a simţit că un val de căldură îi cuprinde urechile. Pentru o clipă a vrut să mintă, dar ştia că Gholam şi-ar fi dat seama de asta. A mormăit:

— Tu ai fost?

Gholam şi-a aprins o ţigară şi i-a oferit una şi lui Adel. De data asta, Adel a luat-o, după ce a aruncat o privire peste umăr, asigurându-se că bodyguardul nu era ascuns după colţ, iar Kabir nu se hotărâse să iasă. A tras un fum şi a intrat imediat într-o criză prelungită de tuse, în timp ce Gholam zâmbea cu superioritate şi-l bătea pe spate.

— Dar tu ai fost sau nu? a repetat Adel cu greu, cu ochii lăcrimându-i.

— Un prieten din tabără, a spus Gholam pe un ton conspirativ, mai mare decât mine, m-a dus la un bordel din Peshawar.

I-a spus povestea. Camera mică, murdară. Perdelele portocalii, zidurile crăpate, singurul bec atârnând din tavan, şobolanul care fugea pe podea. Sunetul pe care-l făceau ricşele de afară, care urcau şi coborau străzile, uruitul maşinilor. Tânăra de pe saltea, terminând o farfurie cu biryani, mestecând şi uitându-se la el fără nicio expresie. Putea spune, chiar şi în lumina slabă, că era drăguţă la faţă şi că abia dacă era mai mare decât el. Apoi a strâns repede şi ultimele boabe de orez cu o felie de pâine, a îndepărtat farfuria, s-a întins şi s-a şters pe mâini de pantaloni în timp ce şi-i dădea jos.

Adel asculta fascinat, vrăjit. Nu avusese niciodată un prieten ca el. Gholam ştia despre lume mai multe chiar şi decât fraţii lui vitregi, care erau mult mai mari decât el. Iar prietenii lui Adel din Kabul? Erau toţi copii de tehnocraţi, demnitari şi miniştri. Aceştia duceau o viaţă asemănătoare cu cea a lui Adel. Gholam îl lăsase să vadă că viaţa lui era plină de necazuri, imprevizibilitate, greutăţi, dar şi de aventuri, o viaţă extrem de diferită de cea a lui Adel, deşi se desfăşura practic la un