Adel l-a întrebat unde stătea acum. Gholam a aruncat chiştocul de ţigară, şi-a ridicat privirea spre cer, uitându-se chiorâş cum strălucea.

— Ştii câmpul deschis de lângă moara de vânt?

— Da.

Adel mai aştepta să mai spună ceva, dar nu a mai urmat nimic.

— Locuieşti pe un câmp?

— Deocamdată, a mormăit Gholam. Avem un cort.

— Nu ai familie aici?

— Nu. Unii au murit, alţii au plecat. Ei bine, tata are un unchi la Kabul. Sau avea. Cine ştie dacă o mai trăi! A fost fratele bunicii mele, a lucrat pentru o familie bogată de acolo. Dar presupun că Nabi şi bunica mea n-au mai vorbit de ani de zile – cincizeci de ani sau mai mult, cred. Sunt practic nişte străini. Cred că dacă n-ar avea încotro tata s-ar duce la el. Dar vrea să se descurce singur aici. E la el acasă.

Au mai întârziat câteva minute pe trunchiul acela de copac, uitându-se la frunzele din livadă care tremurau în bătaia vântului cald. Adel se gândea la Gholam şi la familia acestuia care dormeau noaptea într-un cort, iar pe câmp, în jurul lor, mişunau şerpi şi scorpioni.

Adel nu prea ştie de ce a ajuns să-i povestească lui Gholam despre motivul pentru care el şi părinţii lui s-au mutat de la Kabul aici. Sau, mai degrabă, nu reuşea să se oprească la un motiv anume. Nu era sigur dacă o făcuse ca să-i demonstreze lui Gholam că nu duce o existenţă lipsită de griji pentru simplul fapt că locuieşte într-o casă mare. Sau ca un fel de laudă aşa cum se practică în curtea şcolii. Poate ca să-i atragă simpatia. A făcut-o ca să micşoreze distanţa dintre ei? Nu ştia. Poate din toate aceste motive la un loc. Adel nu ştia nici de ce i se părea important ca Gholam să-l placă, dar înţelegea oarecum că motivul era mai complex decât faptul că era cel mai adesea singur şi că îşi dorea să-şi facă un prieten.

— Ne-am mutat la Shadbagh pentru că cineva a încercat să ne omoare la Kabul, a spus el. O motocicletă s-a oprit într-o zi lângă proprietatea familiei mele şi motociclistul a tras o ploaie de gloanţe în casa noastră. Nu a fost prins niciodată. Dar, slavă Domnului, niciunul dintre noi nu a fost rănit!

Nu ştia la ce să se aştepte, dar l-a surprins că Gholam nu a reacţionat în niciun fel. Încă uitându-se cu coada ochiului la soare, Gholam a spus:

— Da, ştiu.

— Ştii?

— Taică-tău se scobeşte în nas şi află toată lumea.

Adel s-a uitat la el cum a strâns cutia goală de ţigări într-un cocoloş de forma unei mingi şi a îndesat-o în buzunarul din faţă al blugilor.

— Are duşmanii lui, taică-tău, a oftat Gholam.

Adel ştia asta. Baba jan îi explicase că unii dintre oamenii care luptaseră alături de el împotriva sovieticilor în anii ’80 deveniseră puternici şi corupţi. Rătăciseră calea dreaptă, spunea el. Şi, pentru că nu li se alătura în acţiunile lor criminale, încercau mereu să-l sape, să-i păteze numele, împrăştiind zvonuri false şi supărătoare despre el. De astfel de lucruri Baba jan încerca mereu să-l ferească pe Adel – nu ţinea ziare în casă, de exemplu, şi nu voia ca băiatul să se uite la ştiri la televizor sau să stea pe internet.

Gholam s-a aplecat şi a spus:

— Am auzit şi că ar fi fermier.

Adel a ridicat din umeri.

— Poţi să vezi cu propriii ochi. Doar câţiva acri de livadă. Ei bine, şi câmpurile de bumbac din Helmand, cred, pentru fabrică.

Gholam îi căuta privirea lui Adel, în timp ce pe faţă i se afişa un rânjet care-i dezvăluia caninii putreziţi.

— Bumbac zici! Hai că eşti o mare figură! Ştiu şi eu ce să spun?!

Adel nu prea a înţeles ce vrea să spună. S-a ridicat şi a bătut mingea.

— Poţi să spui „Revanşă”!

— Revanşă!

— Haide!

— Numai că de data asta pariez că nu dai niciun gol.

De data asta Adel era cel care zâmbea.

— Zi-mi pe ce pariem.

— E uşor. Pe Zidane.

— Şi dacă o să câştig? Nu, de fapt când o să câştig eu?

— Dacă aş fi în locul tău, a spus Gholam, nu mi-aş face griji, oricum e puţin probabil.

A avut loc o luptă extraordinară. Gholam plonja la stânga şi la dreapta, salvând toate golurile lui Adel. Dându-şi jos tricoul, Adel se simţea stupid că a fost păcălit şi că i s-a luat ceva ce era pe drept al lui, poate lucrul cel mai de preţ. I l-a înmânat lui Gholam. S-a speriat puţin de lacrimile care stăteau să-l podidească, dar şi le-a înăbuşit până la urmă.

Cel puţin Gholam era diplomat şi nu se îmbrăcase cu tricoul câştigat în prezenţa lui Adel. Când se pregătea să plece, i-a rânjit peste umăr:

— Taică-tău nu e plecat chiar pentru trei luni, nu-i aşa?

— O să joc pentru el mâine, a spus Adel. Pentru tricou.

— Mai vedem.

Gholam s-a îndreptat spre stradă. La jumătatea drumului s-a oprit, a scos din buzunar pachetul de ţigări făcut ghemotoc şi l-a aruncat peste zidul casei lui Adel.

În fiecare zi timp de o săptămână, după lecţiile de dimineaţă, Adel îşi lua mingea şi ieşea din curte. Reuşise să-şi sincronizeze primele două escapade cu turele paznicilor înarmaţi. Dar la a treia încercare paznicul l-a prins şi nu l-a mai lăsat să plece. Adel s-a dus în casă şi s-a întors cu un iPod şi cu un ceas. De atunci înainte, paznicul îl lăsa pe Adel să iasă pe furiş, cu condiţia să nu se aventureze mai departe de marginea livezilor. Cât despre Kabir şi mama sa, aceştia abia dacă observau absenţele lui de o oră sau două. Era unul dintre avantajele de a locui într-o casă atât de mare.

Adel se juca singur în spatele curţii, pe lângă butucul bătrân din grădină, sperând, în fiecare zi, să-l zărească pe Gholam apropiindu-se. Se tot uita la aleea nepavată ce se întindea spre strada principală în timp ce făcea jonglerii cu mingea sau stătea pe butuc uitându-se la urma lăsată pe cer de vreun avion de vânătoare, în timp ce arunca apatic cu pietricele. Apoi, îşi lua mingea şi se întorcea agale în curte.

Într-o zi însă, Gholam a apărut, cărând