— Ar trebui să plec. Tatăl meu e singur şi mă aşteaptă.

— Am crezut că este bunicul tău.

— Ai crezut greşit.

— Vrei să tragem lovituri? a întrebat Adel.

— Vrei să spui lovituri de la 11 metri?

— Câte cinci fiecare… cele mai bune.

Gholam a scuipat din nou, s-a uitat cu coada ochiului spre stradă şi apoi s-a întors spre Adel, care a observat că bărbia îi era cam mică pentru faţa lui şi că mai avea un rând de canini suprapuşi în faţă, unul dintre ei spart şi aproape putred. Sprânceana stângă era tăiată în două de o cicatrice scurtă şi îngustă. De asemenea, mirosea urât. Dar în aproape doi ani – când, singur fiind, se juca – nu mai avusese vreo conversaţie cu vreun băiat de vârsta lui, neluând în calcul vizitele lunare la Jalalabad. Adel se pregătea să fie dezamăgit, dar Gholam a ridicat din umeri şi a zis:

— Bine, de ce nu? Dar eu trag primul la poartă.

Pe post de porţi au folosit două pietre pe care le-au aşezat la o distanţă de opt paşi. Gholam şi-a folosit cele cinci lovituri. A dat un gol, două au trecut pe lângă poartă, iar Adel a apărat cu uşurinţă alte două. Gholam s-a dovedit încă mai slab la apărat decât la tras la poartă. Adel a reuşit să înscrie de patru ori, păcălindu-l pe Gholam de fiecare dată să se aplece în direcţia greşită, iar singurul şut pe care l-a ratat nici măcar nu a fost un gol.

— La naiba! a exclamat Gholam, aplecat din mijloc, cu palmele pe genunchi.

— Revanşa?

Adel încerca să nu-l privească cu o bucurie răutăcioasă, dar era greu. Îi crescuse stima de sine, se simţea mai puternic.

Gholam a acceptat, iar rezultatul a fost şi mai neechilibrat. A reuşit din nou doar un gol, iar Adel le-a înscris de data asta pe toate cinci.

— Asta e, sunt terminat, a spus Gholam, ridicându-şi mâinile.

S-a târât spre butuc şi s-a aşezat, oftând obosit. Adel a luat mingea şi s-a aşezat lângă el.

— Probabil că astea nu mă ajută, a spus Gholam, scoţând un pachet de ţigări din buzunarul din faţă al blugilor.

Mai avea doar o ţigară. A aprins-o dintr-un singur foc de chibrit, a tras mulţumit un fum, apoi i-a oferit-o lui Adel. Acesta era tentat să o ia, chiar dacă o făcea doar ca să-l impresioneze pe Gholam, dar s-a abţinut, făcându-şi griji că mama lui sau Kabir l-ar fi mirosit ulterior.

— Înţelept, a spus Gholam, dându-şi capul pe spate.

O vreme au vorbit despre fotbal şi, spre surpriza plăcută a lui Adel, cunoştinţele lui Gholam s-au dovedit a fi solide. Au vorbit despre meciul preferat şi au povestit despre golul preferat. Şi-a făcut fiecare o listă cu primii cinci jucători care le plăceau cel mai mult: în linii mari erau aceiaşi, exceptând faptul că Gholam îl inclusese pe brazilianul Ronaldo, iar Adel pe portughezul Ronaldo. Inevitabil au ajuns să vorbească despre finala din 2006 şi despre amintirea dureroasă pentru Adel a incidentului loviturii cu capul. Gholam a spus că s-a uitat la tot meciul în vitrina unui magazin de televizoare, în mijlocul mulţimii, nu departe de tabără.

— „Tabără?”

— Cea în care am crescut. În Pakistan.

Gholam i-a povestit lui Adel că se afla pentru prima dată în Afganistan. Trăise toată viaţa în Pakistan, în tabăra de refugiaţi din Jalozai, unde se născuse. Spunea că Jalozai-ul era un fel de oraş, un labirint uriaş de corturi, colibe din chirpici şi case construite din plastic şi aluminiu, de o parte şi de alta a trotuarului îngust, plin de mizerie şi rahat. Era un oraş într-un oraş încă şi mai mare. El şi fraţii lui – el era mai mare cu trei ani decât ei – crescuseră în tabără. Trăise într-o casă mică din chirpici cu fraţii săi, mama şi cu tatăl lui pe care îl chema Iqbal, dar şi cu bunica din partea tatălui, Parwana. Pe aleile de acolo el şi fraţii lui învăţaseră să meargă şi să vorbească. Acolo se duseseră la şcoală. Se jucase cu beţe şi cu roţi ruginite de bicicletă pe străzile murdare, alergând împreună cu ceilalţi copii refugiaţi, până când apunea soarele şi bunica îl striga să vină în casă.

— Mi-a plăcut acolo, a spus el. Aveam prieteni. Ştiam pe toată lumea. Şi era bine pentru toţi. Am un unchi în America, fratele vitreg al tatălui meu, unchiul Abdullah. Nu l-am întâlnit niciodată. Dar ne trimitea bani la câteva luni. Ne-a ajutat. Ne-a ajutat mult.

— De ce aţi plecat?

— A trebuit. Pakistanezii au închis tabăra. Spuneau că afganii trebuiau să stea în Afganistan. Şi apoi, banii de la unchiul meu au încetat să mai vină. Aşa că tatăl meu a spus că am putea la fel de bine să ne ducem acasă şi să o luăm de la zero, acum că talibanii fuseseră nevoiţi să fugă peste graniţă, la pakistanezi. Spunea că eram nişte musafiri care abuzaseră de ospitalitatea celor din Pakistan. Chiar eram abătut. Locul ăsta – a făcut semn cu mâna – e o ţară străină pentru mine. Iar copiii din tabără, cei care fuseseră în Afganistan? Niciunul nu spunea ceva bun despre asta.

Adel voia să-i spună lui Gholam că ştie cum se simte. Voia să-i spună cât de mult îi lipseşte Kabulul, şi prietenii lui, şi fraţii lui vitregi din Jalalabad. Dar avea sentimentul că Gholam va râde de el. În loc să-i spună ce gândea, s-a mulţumit să comenteze:

— Ei bine, e cam plictisitor pe aici.

Gholam a râs oricum.

— Nu cred că asta au vrut să spună, a zis el.

Adel a înţeles vag că fusese pus la colţ.

Gholam a tras din ţigară, suflând fumul în rotocoale. S-au uitat împreună la ele, cum pluteau uşor şi se dezintegrau.

— Tata ne zicea mie şi fraţilor mei, a spus el: „Aşteptaţi… aşteptaţi să respiraţi aerul din Shadbagh, băieţi, şi să gustaţi apa de acolo”. Tata s-a născut şi a crescut aici. Spunea: „N-aţi mai băut apă atât de rece şi atât de dulce, băieţi!”. Ne vorbea mereu despre Shadbagh, care cred că era doar un sătuc atunci când locuia el aici. Spunea că exista un soi de struguri care creştea doar în Shadbagh