A ridicat un tub de lipici.

Ţi-a plăcut de el?

Ea a ridicat puţin din umeri. Ca să-ţi spun adevărul, am fost mai mult speriată decât orice altceva.

Dar îţi place de el acum, nu? Îl iubeşti.

Bineînţeles că da, spune mama lui Adel. Ce întrebare!

Nu regreţi că te-ai măritat cu el.

Ea a lăsat jos lipiciul şi a aşteptat câteva secunde înainte să răspundă. Uită-te la vieţile noastre, Adel, a spus ea pe un ton blând. Uită-te în jurul tău. Ce e de regretat? Ea a zâmbit şi l-a tras uşor de lobul urechii. În plus, nu te-aş mai avea pe tine.

Mama lui Adel a oprit acum televizorul şi s-a aşezat pe podea gâfâind şi ştergându-şi gâtul de transpiraţie cu un prosop.

— De ce nu faci ceva singur în dimineaţa asta? l-a întrebat ea, îndreptându-şi spatele. Mă duc să fac un duş şi să mănânc. Şi mă gândeam să-i sun pe bunicii tăi. N-am mai vorbit cu ei de câteva zile.

Adel a oftat şi s-a ridicat în picioare.

În camera lui, aflată cu un etaj mai jos şi într-o altă aripă a clădirii, şi-a scos mingea de fotbal şi s-a îmbrăcat cu tricoul cu Zidane pe care i-l dăduse Baba jan la ultima sa aniversare, când împlinise doisprezece ani. Când a coborât scările, l-a găsit pe Kabir trăgând un pui de somn, cu ziarul pe piept, ţinându-i loc de pătură. Şi-a luat o sticlă cu suc de mere din frigider şi a ieşit.

Adel a mers pe aleea pavată spre intrarea principală în curte. Cabina din care paznicul înarmat supraveghea totul era goală. Adel ştia când se schimbă turele. A deschis poarta cu grijă şi a ieşit, închizând-o în spatele lui. Aproape imediat a avut impresia că poate respira mai bine de partea cealaltă a zidului. În unele zile se simţea în curte ca într-o închisoare.

A mers la umbra groasă a zidului spre spatele curţii, depărtându-se de strada principală. Acolo, în spate, se aflau livezile de care Baba jan era tare mândru. De asemenea, mai mulţi acri de rânduri lungi şi paralele de peri şi meri, caişi, cireşi, smochini şi gutui. În plimbările îndelungate pe care Adel le făcea împreună cu tatăl său prin aceste livezi, Baba jan îl ridica pe umeri şi Adel culegea două mere coapte pentru ei. Între curte şi livezi se afla un loc defrişat, cel mai adesea gol, cu un fel de magazie, unde grădinarii îşi ţineau uneltele. Singurul lucru care mai rămăsese acolo era butucul neted a ceea ce fusese cândva, după cum părea, un stejar uriaş. Baba jan îi numărase odată cu Adel inelele şi ajunsese la concluzia că acest copac a fost probabil martor al trecerii armatei lui Ginghis Han. Spunea, clătinând trist din cap, că cel care l-a tăiat nu a fost decât un prost.

Era o zi toridă, soarele strălucea cu putere pe un cer de un albastru la fel de imaculat ca cel din cerurile pe care Adel obişnuia să le deseneze în creion când era mic. A pus sticla cu suc de mere pe trunchiul de copac şi s-a apucat să facă jonglerii cu mingea. Recordul personal era de şaizeci şi opt de lovituri fără ca mingea să atingă pământul. Stabilise acel record în primăvară, iar acum era mijlocul verii şi încă încerca să-l depăşească. Ajunsese la douăzeci şi opt de lovituri când şi-a dat seama că cineva se uită la el. Era băiatul acela care îl însoţea pe bătrânul ce încercase să se apropie de Baba jan la ceremonia de deschidere a şcolii. Stătea acum ghemuit la umbra adăpostului din cărămidă.

— Ce faci aici? a întrebat Adel, încercând să se adreseze pe un ton dur, aşa cum făcea Kabir când vorbea cu străinii.

— Stau la umbră, a spus băiatul. Să nu mă spui.

— Nu trebuie să fii aici.

— Nici tu.

— Ce?

Băiatul a chicotit.

— Nu contează.

Şi-a întins mâinile şi s-a ridicat în picioare. Adel încerca să vadă dacă are buzunarele pline. Poate venise să fure fructe. Băiatul s-a apropiat de Adel şi a ridicat mingea cu un picior, a jonglat rapid cu ea, apoi a trimis-o cu călcâiul spre Adel. Adel a prins mingea şi a luat-o sub braţ.

— Unde ne-a lăsat teroristul vostru să aşteptăm, peste stradă, pe mine şi pe tata nu e deloc umbră. Şi nu este nici măcar un nor pe cer.

Adel a simţit nevoia să-i ia apărarea lui Kabir.

— Nu e terorist.

— Ei bine, s-a asigurat că i-am văzut kalaşnikovul, asta pot să-ţi spun.

S-a uitat la Adel, cu un zâmbet leneş pe buze. A scuipat la picioarele lui.

— Văd că eşti un fan al ăluia care dă cu capul.

Lui Adel i-a luat un moment să-şi dea seama la cine se referă.

— Nu-l poţi judeca după o singură greşeală, a spus el. A fost cel mai bun. A fost un magician la mijlocul terenului.

— Am văzut şi mai buni.

— Da? Cum ar fi?

— Maradona.

— Maradona? a repetat Adel, indignat.

Avusese această discuţie înainte cu unul dintre fraţii lui vitregi de la Jalalabad.

— Maradona a fost un trişor! „Mâna lui Dumnezeu”{33}, îţi aminteşti?

— Toată lumea înşală şi toată lumea minte.

Băiatul a căscat şi a dat să plece. Era aproape la fel de înalt ca Adel, poate puţin mai înalt, şi erau probabil de aceeaşi vârstă, se gândea Adel. Dar, într-un fel, mergea ca şi cum ar fi fost mai mare, fără să se grăbească şi având aerul că ar fi văzut tot ce a fost de văzut şi nu l-a surprins nimic.

— Mă cheamă Adel.

— Gholam.

Şi-au dat mâinile. Gholam i-a strâns zdravăn mâna cu palma lui uscată şi bătătorită.

— Şi, oricum, câţi ani ai?

Gholam a ridicat din umeri.

— Treisprezece, presupun. S-ar putea să fie deja paisprezece.

— Nu ştii când e ziua ta de naştere?

Gholam s-a forţat să râdă.

— Pariez că tu o ştii pe a ta. Pariez că numeri zilele.

— Nu fac asta, a spus Adel apărându-se. Vreau