Adel avea mâinile şi picioarele fine, nasul mic, în vânt, şi faţa drăguţă ca cea a unei actriţe din unul din filmele de la Bollywood ale lui Kabir. Era slabă, sprintenă şi tânără – avea doar paisprezece ani atunci când se căsătorise cu Baba jan. Adel mai avea o mamă, mai în vârstă, şi trei fraţi vitregi mai mari, dar Baba jan îi mutase în est, la Jalalabad, iar Adel nu-i vedea decât o dată pe lună când mergea cu Baba jan în vizită. Spre deosebire de mama lui şi de mama vitregă care nu se sufereau, Adel şi fraţii săi vitregi se înţelegeau bine. Când mergea în vizită la Jalalabad, îl luau cu ei în parcuri, la bazar, la cinema şi la concursurile de Buzkaşi. Jucau împreună Resident Evil, împuşcau zombi în Call of Duty şi îl luau mereu în echipa lor la meciurile de fotbal din cartier. Adel îşi dorea atât de mult ca ei să locuiască aici, aproape de el.

Adel o privea pe mama sa cum stătea întinsă pe spate, ridicându-şi picioarele drepte de pe podea şi coborându-le la loc, cu o minge albastră de plastic între gleznele goale.

Adevărul era că Adel se plictisea de moarte în Shadbagh. De doi ani, de când locuiau aici, nu-şi făcuse nici măcar un prieten. Nu putea să meargă cu bicicleta în oraş, cu siguranţă nu singur, nu cu valul de răpiri care avea loc peste tot în regiune – deşi se mai furişa din când în când afară pentru scurt timp, nepărăsind totuşi perimetrul curţii. Nu avea colegi de clasă pentru că Baba jan nu-l lăsa să meargă la şcoala din sat – din „motive de securitate”, spunea el – aşa că, în fiecare dimineaţă, venea la ei un profesor pentru lecţii. Adel îşi petrecea majoritatea timpului citind sau bătând mingea de fotbal de unul singur, sau uitându-se la filme împreună cu Kabir, adesea la aceleaşi, de nu ştiu câte ori. Se plimba apatic pe holurile largi, cu tavanul înalt, ale casei uriaşe, prin toate camerele mari şi goale, sau se uita pe fereastră din dormitorul de la etaj. Locuia într-o casă mare, dar într-o lume închisă. În unele zile era atât de plictisit încât ar fi mestecat şi lemn.

Ştia că şi mama lui se simţea teribil de singură aici. Încerca să-şi umple zilele cu activităţi care deveniseră o rutină: exerciţii dimineaţa, duş, apoi mic dejun, apoi citit, grădinărit, iar după-amiaza, telenovele indiene la televizor. Când Baba jan era plecat, ceea ce se întâmpla des, mama lui umbla mereu prin casă într-un trening gri şi în adidaşi, nemachiată, cu părul strâns într-un coc la spate. Rar de tot deschidea cutia de bijuterii în care îşi ţinea toate inelele, colierele şi cerceii pe care Baba jan i le adusese din Dubai. Uneori vorbea ore în şir cu familia ei, la Kabul. Doar când sora şi părinţii ei veneau în vizită pentru câteva zile, o dată la două sau trei luni, Adel o vedea pe mama lui înviind. Purta o rochie lungă cu imprimeuri şi pantofi cu toc; se machia. Îi străluceau ochii şi râsul ei răsuna peste tot în casă. În astfel de momente întrezărea Adel persoana care poate a fost înainte.

Când Baba jan era plecat, Adel şi mama lui încercau să fie refugiu unul pentru celălalt. Rezolvau puzzle-uri, jucau golf şi tenis pe consola Wii a lui Adel. Dar cel mai mult îi plăcea lui Adel să facă cu mama lui case din scobitori. Aceasta desena pe o foaie de hârtie planul tridimensional al casei, completându-l cu o verandă la intrare, cu un acoperiş cu frontoane, cu scări în interior şi cu pereţi care să separe diferitele camere. Construiau mai întâi fundaţia, apoi pereţii interiori şi scările, petrecând ore bune cu lipitul atent al scobitorilor între ele şi lăsând porţiuni din acestea la uscat. Mama lui Adel a declarat că, atunci când era mai tânără, înainte să se mărite cu tatăl lui Adel, visase să devină arhitect.

Odată, când construiau un zgârie-nori, i-a povestit lui Adel cum se măritase cu Baba jan.

Trebuia, de fapt, să se însoare cu sora mea mai mare, a spus ea.

Mătuşa Nargis?

Da. Se întâmpla la Kabul. A văzut-o într-o zi pe stradă şi asta a fost. Trebuia să o ia de soţie. A venit la noi acasă a doua zi, însoţit de cinci dintre oamenii săi. S-au autoinvitat mai mult sau mai puţin înăuntru. Erau toţi încălţaţi în ghete. A clătinat din cap şi a râs ca şi cum era amuzant ce făcuse Baba jan, dar nu râdea aşa cum o făcea de obicei când i se părea ceva amuzant. Trebuia să fi văzut ce faţă au făcut bunicii tăi.

Stătuseră în sufragerie: Baba jan, oamenii lui şi părinţii ei. Ea era în bucătărie şi prepara ceai, în timp ce ei discutau. Era o problemă, a spus ea, pentru că sora ei, Nargis, era deja logodită, fiind promisă unui văr care locuia la Amsterdam, unde studia ingineria. Cum să rupă angajamentul? se întrebau părinţii ei.

Apoi am intrat eu, ducând o tavă cu ceai şi dulciuri. Le-am umplut ceştile şi am pus mâncarea pe masă, iar tatăl tău mă vede şi, când mă întorc să plec, spune, „Poate aveţi dreptate, domnule. Nu e drept să rupeţi un angajament. Dar dacă îmi spuneţi că şi ea este luată, atunci mă tem că nu am altă alegere decât să cred că nu vă pasă de mine”. Apoi izbucneşte