— Mulţumesc, Adel. Apreciez asta. Dar să ştii că te iau la astfel de evenimente ca să înveţi, ca să înţelegi că este important ca cei norocoşi, ca noi, să fie la înălţimea responsabilităţilor.

— Mi-aş dori doar să nu fie nevoie să pleci tot timpul.

— Şi eu, fiule, şi eu. Dar nu plec până mâine. Voi fi acasă mai pe seară.

Adel a dat din cap, coborându-şi privirea spre mâinile lui.

— Uite, a spus tatăl său cu o voce blândă, oamenii din acest oraş au nevoie de mine, Adel. Au nevoie de ajutorul meu ca să aibă o casă, un serviciu şi să-şi ducă traiul. Kabulul are propriile probleme. Nu-i poate ajuta. Aşa că dacă nu o fac eu, nu o să-i ajute nimeni. Iar apoi, aceşti oameni ar suferi.

— Ştiu asta, a murmurat Adel.

Baba jan i-a strâns uşor genunchiul.

— Ţi-e dor de Kabul, ştiu, şi de prietenii tăi. V-a fost greu să vă adaptaţi aici ţie şi mamei tale. Şi ştiu că sunt mereu plecat, în călătorie sau la vreo întâlnire şi că mulţi oameni îmi iau din timp. Dar… Uită-te la mine, fiule.

Adel se uită în ochii lui Baba jan. Aceştia îi strălucesc plin de bunăvoinţă de sub bolta de sprâncene stufoase.

— Nimeni de pe pământul acesta nu contează mai mult pentru mine decât tu, Adel. Tu eşti fiul meu. Aş renunţa fericit la toate astea pentru tine. Mi-aş da viaţa pentru tine, fiule!

Adel a dat din cap, iar ochii i s-au umezit puţin. Uneori, când Baba jan vorbea aşa, Adel îşi simţea inima crescând şi crescând până abia mai putea respira.

— Mă înţelegi?

— Da, Baba jan.

— Mă crezi?

— Te cred.

— Bine. Atunci dă-i tatei o sărutare.

Adel şi-a aruncat mâinile în jurul gâtului lui Baba jan, iar acesta l-a strâns în braţe puternic şi răbdător. Adel şi-a amintit de vremea în care era mic şi îl bătea pe tatăl său pe umăr la miezul nopţii, tremurând încă din cauza unui coşmar, iar acesta dădea pătura la o parte şi îl lăsa să se urce în pat, acoperindu-l şi sărutându-l pe frunte, până când Adel înceta să mai tremure şi adormea la loc.

— Poate o să-ţi aduc ceva mic de la Helmand, a spus Baba jan.

— Nu trebuie, a spus Adel cu vocea înăbuşită.

Avea deja mai multe jucării decât ar fi avut nevoie. Şi nu exista nicio jucărie pe pământ care să compenseze absenţa tatălui său.

Mai târziu în acea zi, Adel s-a urcat până la mijlocul scărilor şi a pândit scena ce se desfăşura mai jos de el. A sunat cineva la uşă, iar Kabir a deschis. Acum stătea sprijinit de tocul uşii cu braţele încrucişate, blocând intrarea, în timp ce vorbea cu cineva care se afla de partea cealaltă. Era bătrânul de mai devreme de la şcoală, a văzut Adel, bărbatul cu ochelari şi cu dinţii ca nişte beţe de chibrit arse. Băiatul cu găuri în adidaşi era şi el acolo, lângă bătrân.

Bătrânul a întrebat:

— Unde a plecat?

Kabir a spus:

— Cu afaceri. În sud.

— Am auzit că pleacă mâine.

Kabir a ridicat din umeri.

— Cât timp va fi plecat?

— Două, poate trei luni. Cine ştie!

— Nu asta am auzit.

— Nu faci altceva decât îmi pui răbdarea la încercare, bătrâne, a spus Kabir, desfăcându-şi braţele.

— O să-l aştept.

— Nu aici, n-o să faci asta.

— Peste stradă, voiam să spun.

Kabir s-a mutat nerăbdător de pe un picior pe altul.

— Fă ce vrei, a spus el. Dar comandantul e un om ocupat. Nu se ştie când se va întoarce.

Bătrânul a dat din cap şi s-a îndepărtat, iar băiatul l-a urmat.

Kabir a închis uşa.

Adel a tras perdeaua din camera părinţilor şi i-a privit pe fereastră pe bătrân şi pe băiat urcând şoseaua nepavată, care lega curtea de strada principală.

— L-ai minţit, a spus Adel.

— Face parte din îndatoririle mele, sunt plătit pentru asta: să-l protejez pe tatăl tău de toţi şacalii.

— În orice caz, ce vrea? O slujbă?

— Cam aşa ceva.

Kabir s-a mutat pe canapea şi şi-a scos pantofii. S-a uitat la Adel şi i-a făcut cu ochiul. Lui Adel îi plăcea Kabir, mai mult decât Azmaray care era dezagreabil şi care rar îi adresa vreun cuvânt. Kabir şi Adel jucau cărţi şi se uitau la DVD-uri împreună. Lui Kabir îi plăceau mult filmele. Avea o colecţie pe care o cumpărase de pe piaţa neagră şi se uita la zece, douăsprezece filme pe săptămână – iraniene, franţuzeşti, americane şi, bineînţeles, filme de la Bollywood – nu-i păsa. Şi, uneori, dacă mama lui Adel era în altă cameră şi Adel promitea că nu-i spune tatălui său, Kabir îşi golea cartuşul kalaşnikovului şi îl lăsa pe Adel să-l ţină ca un mujahedin. Acum, arma era rezemată de perete, în faţa uşii principale.

Kabir stătea întins cu picioarele pe braţul canapelei. Se apucase să răsfoiască un ziar.

— Arată destul de inofensivi, a spus Adel, lăsând perdeaua şi întorcându-se spre Kabir.

Vedea fruntea bodyguardului deasupra ziarului.

— Poate că ar fi trebuit să-i chem la un ceai în cazul ăsta, a murmurat Kabir. Să-i servesc şi cu nişte prăjituri.

— Nu-ţi bate joc de mine!

— Toţi arată inofensivi.

— O să-i ajute Baba jan?

— Probabil, a oftat Kabir. Tatăl tău este o speranţă pentru aceşti oameni.

A lăsat ziarul şi a rânjit.

— De unde e asta? Haide, Adel! Am văzut-o luna trecută.

Adel a ridicat din umeri. Începuse să urce scările.

— Lawrence, a strigat Kabir de pe canapea. Lawrence al Arabiei. Anthony Quinn.

Şi apoi, exact când Adel ajunsese sus:

— Sunt nişte şacali, Adel. Nu te lăsa păcălit de ei. L-ar jupui pe tatăl tău dacă ar putea.

Într-o dimineaţă, la câteva zile după ce tatăl său plecase la Helmand, Adel a mers în dormitorul părinţilor. De partea cealaltă a uşii muzica era dată tare şi cu başi. A intrat şi a găsit-o pe mama lui în pantaloni scurţi şi într-un tricou în faţa imensului televizor cu ecran plat, imitând mişcările unui trio de blonde transpirate: o serie de sărituri, ghemuiri, plonjoane şi întinderi. Femeia l-a zărit în oglinda mare de la dulapul de haine.

— Vrei să mi te alături? l-a întrebat ea, gâfâind peste muzica dată tare.

— O să stau doar aici, a spus el.

S-a aşezat pe podeaua acoperită cu covor şi a privit-o pe mama lui, pe care o chema Aria, cum sărea ca o broască prin cameră.

Mama lui