la instalarea curentului electric permanent în Shadbagh-e-Nau. Mai bine de zece afaceri se deschiseseră cu ajutorul împrumuturilor date de el, care abia dacă erau vreodată returnate, aflase Adel de la Kabir.

Adel a vorbit serios când i-a spus mai devreme profesoarei ce i-a spus. Ştia că era norocos să fie fiul unui astfel de bărbat.

Când oamenii aproape terminaseră de dat mâna cu tatăl lui, Adel a zărit un bărbat slab apropiindu-se. Purta ochelari rotunzi cu rame subţiri, avea o barbă scurtă şi căruntă şi nişte dinţi mici, precum capetele arse ale beţelor de chibrit. Era urmat de un băiat cam de vârsta lui Adel. Băiatului îi ieşeau degetele mari de la picioare prin găurile de la adidaşi. Avea părul încurcat, într-o dezordine încremenită. Blugii erau rigizi de atâta praf şi mizerie şi, în plus, erau prea scurţi. În schimb, tricoul îi atârna aproape până la genunchi.

Kabir s-a pus între bătrân şi Baba jan.

— Ţi-am spus deja că nu este un moment potrivit, a spus el.

— Vreau doar să vorbesc puţin cu comandantul, a spus bătrânul.

Baba jan l-a luat pe Adel de braţ şi l-a condus cu afecţiune şi grijă pe bancheta Land Cruiser-ului.

— Să mergem, fiule! Te aşteaptă mama ta.

S-a urcat lângă Adel şi a închis uşa.

Din maşină, în timp ce geamul fumuriu se ridica, Adel l-a văzut pe Kabir spunându-i ceva bătrânului, dar nu a auzit ce anume. Apoi, Kabir şi-a făcut drum spre maşină şi s-a urcat la volan, punând kalaşnikovul pe scaunul de lângă el, înainte să pornească.

— Despre ce era vorba? a întrebat Adel.

— Nimic important, a spus Kabir.

A întors maşina spre stradă. Câţiva dintre băieţii care stătuseră în mulţime i-au urmărit cu puţin înainte ca Land Cruiser-ul să se îndepărteze. Kabir a luat-o pe drumul principal, aglomerat, care tăia în două oraşul Shadbagh-e-Nau, claxonând frecvent şi strecurându-se prin trafic. Toată lumea îi acorda prioritate. Câţiva oameni făceau cu mâna. Adel privea trotuarele pline de lume de o parte şi de alta, aruncându-şi privirea spre locuri familiare, apoi uitându-se în altă parte – la carcasele care atârnau în cuie în măcelării, la potcovarii care lucrau la roţile de lemn, pompând aer în foaie, la vânzătorii de fructe care goneau muştele de pe strugurii şi cireşele lor, la bărbierul de pe trotuar de pe scaunul din nuiele care îşi ascute briciul. Trec pe lângă ceainării, restaurante unde se serveşte kebap, un atelier de reparaţii auto, o moschee, înainte să vireze maşina prin marea piaţă publică a oraşului, în centrul căreia se află o fântână albastră şi un mujahedin din piatră neagră înalt de aproape trei metri, uitându-se spre est, cu turbanul frumos înfăşurat pe cap şi cu un RPG{32} pe umăr. Baba jan a angajat personal un sculptor din Kabul ca să ridice statuia.

În partea de nord a şoselei se aflau câteva blocuri în zona rezidenţială, alcătuită în principal din străzi înguste şi nepavate şi case mici cu acoperişul plat, vopsite în alb, galben sau albastru. Antene de satelit se înălţau pe acoperişurile câtorva case; la nişte ferestre atârna steagul afgan. Baba jan îi spusese lui Adel că majoritatea caselor şi afacerilor din Shadbagh-e-Nau erau relativ noi, de vreo cincisprezece ani. Participase la construcţia multora dintre ele. Majoritatea oamenilor care locuiau aici îl considerau fondatorul oraşului Shadbagh-e-Nau, iar Adel ştia că cei mai în vârstă se oferiseră să numească oraşul după Baba jan, dar el refuzase această onoare.

De acolo, strada principală se prelungeşte trei kilometri spre nord înainte să facă legătura cu Shadbagh-e-Kohna, Vechiul Shadbagh. Adel nu ştia cum arăta satul cu câteva decenii în urmă. Când Baba jan s-a mutat cu mama sa de la Kabul în Shadbagh, satul practic dispăruse. Nu mai erau case. Singura relicvă a trecutului era o moară de vânt în ruine. În Shadbagh-e-Kohna, Kabir virează la stânga de pe şoseaua principală pe un drum larg, nepavat, lung de jumătate de kilometru, care făcea legătura între şoseaua principală şi zidurile groase de aproximativ şaizeci de centimetri ale curţii în care locuia Adel cu părinţii lui – singura structură în picioare din Shadbagh-e-Kohna, făcând abstracţie de moara de vânt. Adel vede zidurile albe pe măsură ce maşina de teren înaintează, sărind la cea mai mică denivelare. Pe ziduri este încolăcită sârmă ghimpată.

Un paznic în uniformă, care supraveghea permanent porţile principale ale curţii, salută şi deschide porţile. Kabir conduce maşina pe o cărare pietruită spre casă.

Casa este înaltă de trei etaje, fiind vopsită în roz deschis şi verde turcoaz. Are coloane înalte, streşini ascuţite şi geamuri din sticlă transparentă ca ale unui zgârie-nori, ce strălucesc în soare. Are frontoane, o verandă cu mozaic lucios şi balcoane mari cu grilaj din fier forjat. Înăuntru se află nouă dormitoare şi şapte băi, şi uneori, când Adel şi Baba jan se jucau de-a v-aţi ascunselea, Adel rătăcea prin camere o oră sau chiar mai mult, căutându-şi tatăl. Toate blaturile de la baie şi bucătărie erau făcute din granit şi marmură de un verde gălbui. În ultimul timp, spre încântarea lui Adel, Baba jan vorbea despre posibilitatea de a construi o piscină la subsol.

Kabir a înaintat pe aleea circulară din faţa porţilor înalte ale casei. A oprit motorul.

— Ce-ar fi să ne laşi singuri un minut? a spus Baba jan.

Kabir a dat din cap şi a ieşit din maşină. Adel l-a privit urcând treptele din marmură şi sunând la poartă. Azmaray, celălalt bodyguard – un tip scund, gras şi nepoliticos – a deschis poarta. Cei doi au schimbat câteva cuvinte, apoi au zăbovit pe scări, aprinzându-şi fiecare câte o ţigară.

— Chiar trebuie să pleci? a început Adel.

Tatăl lui pleca spre sud în dimineaţa următoare ca să inspecteze câmpurile de bumbac din Helmand şi să se întâlnească cu muncitorii de la fabrica de bumbac pe care o construise acolo. Va fi plecat pentru două săptămâni, un interval de timp care părea interminabil pentru Adel.

Baba jan şi-a întors privirea spre el. L-a înghesuit pe Adel, ocupând mai mult de jumătate din banchetă.

— Îmi doresc să nu, fiule.

Adel a dat din cap.

— Am fost mândru azi. Am fost mândru de tine.

Baba jan şi-a lăsat mâna sa