gest de bun-venit. Aveţi o datorie solemnă acum. Să învăţaţi, să munciţi din greu, să excelaţi în studiile voastre, să vă faceţi mândri nu numai taţii şi mamele, dar şi pe mama care este a noastră, a tuturor. Viitorul ei e în mâinile voastre, nu în ale mele. Vă cer să nu vă gândiţi la această şcoală ca la un cadou de la mine pentru voi. E pur şi simplu o clădire care găzduieşte înăuntru adevăratul cadou, iar acesta sunteţi voi. Voi sunteţi cadoul, tinere surori, nu numai pentru mine şi pentru comunitatea din Shadbagh-e-Nau, ci, cel mai important, pentru Afganistanul însuşi! Domnul să vă binecuvânteze!

Au urmat ropote de aplauze. Mai mulţi oameni au strigat: Domnul să vă binecuvânteze, Comandante Sahib! Baba jan a ridicat pumnul, zâmbind cu gura până la urechi. Ochii lui Adel aproape că s-au umezit de mândru ce era.

Profesoara Malalai i-a înmânat lui Baba jan o foarfecă. O panglică roşie fusese legată la intrarea în clasă. Mulţimea a avansat puţin ca să vadă mai bine, iar Kabir i-a dat pe câţiva oameni mai în spate, împingându-i pe vreo doi-trei dintre ei cu mâna în piept. Din mulţime s-au ridicat mâini cu telefoane mobile care să filmeze tăierea panglicii. Baba jan a luat foarfeca, s-a oprit, s-a întors spre Adel şi i-a spus:

— Aici, băiete, fă tu onorurile.

I-a înmânat foarfeca lui Adel.

Adel a clipit din ochi.

— Eu?

— Dă-i bătaie, a spus Baba jan, făcându-i cu ochiul.

Adel a tăiat panglica. Au izbucnit aplauze îndelungi şi furtunoase. Adel a auzit click-ul câtorva aparate foto şi pe oameni ţipând „Allah-u-akbar!”{31}

Baba jan stătea acum la uşă în timp ce elevele făcuseră coadă şi intrau una câte una în clasă. Erau fete mici, între opt şi cincisprezece ani, toate purtau eşarfe albe şi uniforme în dungi subţiri negre şi gri pe care Baba jan li le dăduse. Adel se uita cum fiecare elevă i se prezenta cu timiditate lui Baba jan la intrarea în clasă. Baba jan zâmbea călduros, le mângâia pe cap şi le spunea câteva cuvinte de încurajare.

— Îţi doresc succes, Bibi Mariam. Să înveţi mult, Bibi Homaire. Să ne faci mândri, Bibi Ilham.

Mai târziu, aflându-se lângă Land Cruiser-ul negru şi transpirând de căldură, Adel îl privea pe tatăl lui cum dădea mâna cu localnicii. Baba jan trecea printre degete un şir de mătănii şi îi asculta răbdător, aplecându-se puţin, cu sprâncenele încruntate, dând din cap, atent la fiecare persoană care venea să-i spună mulţumesc, să-şi ofere rugăciunea, să-şi arate respectul. Mulţi dintre ei chiar profitau de ocazie pentru a cere o favoare. O mamă al cărei copil bolnav avea nevoie să meargă la un chirurg la Kabul, un bărbat amărât care avea nevoie de un împrumut ca să-şi deschidă o cizmărie, un mecanic care îşi dorea o nouă trusă de unelte.

Comandante Sahib, dacă ai putea găsi în inima ta…

Nu am către cine să mă îndrept, Comandante Sahib…

Adel nu auzise niciodată pe cineva în afara membrilor familiei să i se adreseze altfel lui Baba jan decât cu „Comandante Sahib”, chiar dacă ruşii plecaseră de mult şi Baba jan nu mai trăsese cu arma de un deceniu sau chiar mai mult. Sufrageria lor era plină cu fotografii înrămate ale lui Baba jan din zilele Jihadului. Adel îşi amintea de fiecare dintre acestea: tatăl său sprijinit de aripa unui jeep vechi, prăfuit, stând pe vine pe turela unui tanc carbonizat, pozând mândru alături de oamenii săi, încins la piept cu o curea pentru muniţie, lângă un elicopter pe care îl doborâseră. Mai era una în care purta vestă şi bandulieră, stând cu fruntea lipită de nisipul din deşert, la rugăciune. Tatăl lui Adel era mult mai slab în acele zile şi în toate aceste fotografii, în spatele lui, nu se vedeau decât munţii şi nisipul.

Baba jan fusese împuşcat de două ori de ruşi în timpul bătăliei. Îi arătase lui Adel rănile pe care le avea, una chiar sub coaste, în partea stângă – spunea că aceasta l-a costat splina – şi una la o distanţă de aproximativ un deget mare de ombilic. Se considera norocos, dacă ţinea cont de tot. Avea prieteni care îşi pierduseră braţe, picioare, ochi; prieteni cărora le arsese faţa. O făcuseră pentru ţara lor, spunea Baba jan şi pentru Domnul. Aceasta însemna Jihadul, spunea el. Sacrificiu. Îţi sacrificai membrele, vederea – chiar şi viaţa – şi o făceai bucuros. Prin Jihad îţi câştigai anumite drepturi şi privilegii, spunea el, pentru că Domnul are grijă ca cei care se sacrifică cel mai mult să-şi primească şi recompensa în mod just.

Atât în viaţa asta, cât şi în cealaltă, spunea Baba jan, arătând cu degetul lui gros mai întâi în jos, apoi în sus.

Uitându-se la aceste fotografii, Adel îşi dorea să fi fost acolo, să lupte alături de tatăl său în acele zile mai aventuroase. Îi plăcea să-şi imagineze că el şi Baba jan trăgeau împreună în elicopterele ruseşti, distrugeau tancuri, se apărau de focurile de armă, trăiau în munţi şi dormeau în peşteri. Tată şi fiu, eroi de război.

Mai exista şi o fotografie mare, înrămată, cu Baba jan zâmbind alături de preşedintele Karzai în Arg, Palatul prezidenţial de la Kabul. Era mai recentă, făcută în timpul unei mici ceremonii în care i se înmânase lui Baba jan un premiu pentru campania sa umanitară în Shadbagh-e-Nau. Un premiu pe care Baba jan l-a meritat din plin. Noua şcoală pentru fete era doar ultimul lui proiect. Adel ştia că femeile din sat mureau adesea dând naştere unui copil. Dar nu au mai murit, pentru că tatăl lui deschisese o clinică mare, condusă de doi doctori şi de trei moaşe ale căror salarii le plătea din buzunarul lui. Toţi oamenii din oraş primeau îngrijiri gratuite în clinică; niciun copil din Shadbagh-e-Nau nu rămăsese nevaccinat. Baba jan trimisese echipe care să localizeze punctele de apă din oraşe şi să sape fântâni. Baba jan era cel care ajutase