Dar nu o face. Simţind cum îi creşte pulsul şi cum îi transpiră palmele, îi spune:

— Ce… ce spune în acest bilet, în această scrisoare?

— Ei bine, în primul rând, susţine că a fost unchiul dumneavoastră.

— Unchiul meu!

— Unchiul vitreg, ca să fiu mai exact. Şi mai e ceva. Spune multe alte lucruri.

— Domnule Varvaris, îl aveţi? Biletul ăsta, scrisoarea asta sau traducerea? Le aveţi la dumneavoastră?

— Le am.

— Poate îmi citiţi şi mie? Puteţi să îmi citiţi?

— Vreţi să spuneţi acum?

— Dacă aveţi timp. Vă pot suna, plătesc eu.

— Nu e nevoie, nu. Dar sunteţi sigură?

— Oui, spune ea în receptor. Sunt sigură, domnule Varvaris.

Îi citeşte scrisoarea. Îi citeşte tot. Durează ceva timp. Când termină, ea îi mulţumeşte şi îi spune că îl va contacta în curând.

După ce închide, setează espressorul de cafea pentru o ceaşcă şi se duce la fereastră. De acolo vede priveliştea familiară – aleea îngustă şi pietruită de jos, farmacia mai sus de bloc, restaurantul ieftin din colţ unde se serveşte falafel{30} şi bistroul condus de familia bască.

Îi tremură mâinile. I se întâmplă un lucru înfiorător. Ceva cu adevărat remarcabil. Imaginea din mintea ei este cea a unui topor care loveşte solul şi, dintr-o dată, petrolul iese abundent la suprafaţă. Asta i se întâmplă, o năpădesc amintirile, ridicându-se din adâncuri. Se uită lung pe fereastră în direcţia bistroului, dar ceea ce vede nu e chelnerul slab de sub copertină, cu un şort negru legat în talie, aşezând o faţă de masă, ci un cărucior roşu şi mic, cu o roată care scârţâie, înaintând sub un cer plin de nori în continuă mişcare, rostogolindu-se pe culmi şi coborând prin defileuri uscate, pe dealuri cu un sol gălbui, care domină peisajul, apoi coboară. Vede tot felul de pomi fructiferi în dumbravă, prin frunze adie vântul, iar rândurile de viţă-de-vie leagă între ele casele cu acoperiş plat. Vede sârme de rufe şi femei stând pe vine lângă un pârâu şi funiile care fac să scârţâie un leagăn sub un copac înalt, şi un câine mare, care stă ghemuit, cauza răutăţii copiilor din sat şi un bărbat cu nas de şoim săpând un şanţ având cămaşa lipită de spate din cauza transpiraţiei şi o femeie cu văl aplecată deasupra unui foc pe care fierbea ceva.

Dar mai e ceva dincolo de toate acestea, pe lentila amintirilor ei – şi asta e ceea ce o atrage cel mai mult – o umbră nedesluşită. O siluetă. Moale şi tare în acelaşi timp. O mână moale care a ţinut-o pe a ei. Genunchi tari pe care şi-a aşezat cândva obrazul. Îi caută chipul, dar îi scapă, şi încearcă să îl identifice de fiecare dată când se întoarce spre el. Pari simte cum se deschide un gol înăuntrul ei. Simţise întotdeauna o mare lipsă, o mare absenţă. Cumva, a ştiut asta tot timpul.

— Frate, murmură ea, dar nu-şi dă seama că vorbeşte.

Nu-şi dă seama că plânge.

Un vers dintr-un cântec în farsi i se aşterne brusc pe buze:

Ştiu o zână mică, tristă,

Care a fost suflată de vânt într-o noapte.

Mai este unul, poate înaintea acestuia, mai este un vers, e sigură de asta, dar şi acesta îi scapă.

Pari se aşază. Trebuie. Nu crede că poate sta în picioare în acest moment. Aşteaptă să se termine de făcut cafeaua şi se gândeşte că va lua o ceaşcă atunci când va fi gata, şi poate şi o ţigară, apoi intenţionează să meargă în sufragerie, să o sune pe Collette la Lyon să vadă dacă vechea ei prietenă poate să-i aranjeze o călătorie la Kabul.

Dar, pentru moment, Pari stă. Închide ochii, în timp ce espressorul de cafea începe să bolborosească, iar ea descoperă, în spatele pleoapelor, dealuri netede şi un cer înalt şi albastru, soarele care apune în spatele unei mori de vânt şi întotdeauna, întotdeauna, lanţurile muntoase în ceaţă care coboară pierzându-se în orizont.

Vara, 2009

— Tatăl tău este un om important.

Adel şi-a ridicat privirea. Malalai, profesoara lui, se aplecase şi îi şoptise asta la ureche. O femeie de vârstă mijlocie, durdulie, purtând un şal violet cu mărgele pe umeri, îi zâmbea cu ochii închişi.

— Şi eşti un băiat norocos.

— Ştiu, i-a şoptit el.

— Bine, a rostit ea.

Stăteau pe treptele de la intrarea în noua şcoală pentru fete din oraş, o clădire dreptunghiulară, de un verde deschis, cu acoperişul neted şi ferestrele largi, în timp ce tatăl lui Adel, Baba jan al lui, rostea o scurtă rugăciune urmată de un discurs animat. În arşiţa amiezii se adunaseră în faţa lor mulţi copii ce se uitau cu coada ochiului, părinţi şi vârstnici, cam o sută de localnici din orăşelul Shadbagh-e-Nau, „Noul Shadbagh”.

— Afganistanul e mama noastră, a tuturor, spusese tatăl lui Adel, cu degetul arătător gros ridicat spre cer.

Soarele se reflecta în inelul cu agată.

— Dar este o mamă bolnavă şi a suferit mult timp. Acum, e adevărat că o mamă are nevoie de fiii ei ca să-şi revină. Da, dar are nevoie şi de fiicele ei – la fel de mult, dacă nu mai mult!

S-au auzit aplauze răsunătoare şi mai multe strigăte în semn de aprobare. Adel privea atent chipurile oamenilor. Se uitau vrăjiţi la tatăl lui. Baba jan, cu sprâncenele negre şi stufoase şi cu barba mare trona deasupra tuturor, înalt, puternic şi uriaş, cu umerii destul de laţi ca să acopere intrarea în şcoală din spatele lui.

Tatăl lui a continuat. Adel şi-a aruncat privirea asupra lui Kabir, unul dintre cei doi bodyguarzi ai lui Baba jan, ce stăteau impasibili de o parte şi de alta, cu kalaşnikovul în mână. Adel vedea mulţimea reflectată în ochelarii de aviator cu lentile închise la culoare ai lui Kabir. Era scund, slab, aproape fragil şi purta costume în culori ţipătoare – lavandă, turcoaz, portocaliu – dar Baba jan spunea că era un şoim şi să-l subestimezi era o greşeală pe care o făceai pe propriul tău risc.

— Aşa că vă spun aceasta vouă, tinere fiice ale Afganistanului, a conchis Baba jan, cu braţele lungi şi groase deschise într-un