degete prea umflate, degetele ei urâte suferind de ceea ce doctorul numeşte deformare în gât de lebădă, cu degetul mic stâng îndoit permanent.

O, deşertăciune, îi spune lui Collette.

În această dimineaţă, Isabelle i-a adus nişte smochine, câteva bucăţi de săpun, pastă de dinţi şi un recipient din plastic plin cu supă de castane. Albert se gândeşte să le sugereze proprietarilor restaurantului la care este bucătar secund să o adauge în meniu. Pe măsură ce despachetează, Isabelle îi spune lui Pari de noua sarcină pe care o are. Scrie acum muzică pentru emisiuni de televiziune, reclame şi speră să scrie în curând şi pentru un film. Spune că va începe să scrie coloana sonoră pentru o miniserie care se filmează în acel moment la Madrid.

— O să te duci acolo? întreabă Pari. La Madrid?

— Non. Bugetul este prea mic. Nu o să-mi acopere costurile de transport.

— Păcat! Ai fi putut să stai la Alain.

— O, îţi dai seama, Maman? Sărmanul Alain! Abia are spaţiu să-şi întindă picioarele.

Alain este consultant financiar. Locuieşte într-un apartament mic la Madrid împreună cu soţia lui, Ana, şi cu cei patru copii. Îi trimite lui Pari în mod regulat e-mail-uri cu poze şi filmuleţe scurte cu cei mici.

Pari o întreabă pe Isabelle dacă ştie ceva de Thierry, iar Isabelle îi spune că nu. Thierry e în Africa, în partea de est a Ciadului, unde lucrează într-o tabără de refugiaţi din Darfur. Pari ştie asta pentru că Thierry o contactează rar pe Isabelle. E singura căreia îi spune câte ceva despre el. Aşa află Pari în linii mari care este viaţa fiului ei – de exemplu, faptul că a petrecut ceva timp în Vietnam. Sau că a fost căsătorit cândva cu o vietnameză, pentru scurt timp, când avea douăzeci de ani.

Isabelle pune apă la fiert şi scoate două ceşti din dulap.

— Nu în dimineaţa asta, Isabelle. De fapt, trebuie să-ţi cer să pleci.

Isabelle o priveşte rănită, iar Pari are mustrări că nu a ştiut să se exprime mai bine. Isabelle a fost mereu o fire delicată şi sensibilă.

— Ceea ce vreau să spun e că aştept un telefon şi am nevoie de puţină intimitate.

— Un telefon? De la cine?

— O să-ţi spun mai târziu, o asigură Pari.

Isabelle stă cu braţele în sân şi se străduieşte să râdă.

— Ţi-ai găsit un iubit, Maman?

— Un iubit! Eşti oarbă? Te-ai uitat la mine în ultimul timp?

— Nu-i nimic în neregulă cu tine.

— Trebuie să pleci. O să-ţi explic mai târziu, promit.

— D’accord, d’accord.

Isabelle îşi pune geanta pe umăr, îşi ia haina şi cheile, apoi pleacă.

— Dar să ştii că sunt cât se poate de intrigată.

Bărbatul care sună la 9.30 se numeşte Markos Varvaris. A contactat-o pe Pari pe Facebook, lăsându-i mesajul următor, scris în engleză: Sunteţi fiica poetei Nila Wahdati? Dacă da, aş dori foarte mult să vorbesc cu dumneavoastră despre ceva care vă interesează. Pari tastase numele lui pe internet şi aflase că era un chirurg plastician care lucra pentru o organizaţie nonprofit la Kabul. Acum, la telefon, o salută în farsi şi continuă să vorbească în această limbă până când Pari îl întrerupe.

— Domnule Varvaris, îmi cer scuze, dar am putea vorbi în engleză?

— A, bineînţeles. Scuzele mele. Am presupus… Deşi, desigur, are sens, aţi plecat când eraţi foarte mică, nu-i aşa?

— Da, aşa este.

— Am învăţat farsi aici. Aş spune că pot să mă folosesc mai mult sau mai puţin de ea. Locuiesc aici din 2002, am ajuns la puţin timp după plecarea talibanilor. Erau zile destul de optimiste. Da, toată lumea era pregătită pentru reconstrucţie şi democraţie şi alte lucruri de acest gen. Acum e o altă poveste. Bineînţeles, ne pregătim de alegerile prezidenţiale, dar asta e o altă poveste. Mă tem că asta e.

Pari ascultă răbdătoare, în timp ce Markos Varvaris face o paranteză lungă despre provocarea logistică pe care o reprezintă alegerile în Afganistan – pe care, spune el, le va câştiga Karzai – şi apoi despre incursiunile îngrijorătoare ale talibanilor în nord, despre cenzurarea din ce în ce mai mare a ştirilor de către islamici, despre suprapopularea Kabulului şi, în cele din urmă, despre costul construirii de locuinţe. Înainte să închidă paranteza, spune:

— Locuiesc în casa asta de câţiva ani. Înţeleg că şi dumneavoastră aţi locuit aici.

— Ce spuneţi?

— A fost casa părinţilor dumneavoastră. Sau cel puţin aşa mi s-a spus.

— Dacă pot întreba, cine v-a spus asta?

— Proprietarul. Îl cheamă Nabi. Îl chema Nabi, ar trebui să spun. A murit recent, din păcate. Vă aduceţi aminte de el?

Numele îi evocă lui Pari o faţă tânără şi chipeşă, cu favoriţi şi cu un păr negru şi des pieptănat pe spate.

— Da. Mai mult de numele lui. Era bucătarul casei. Şi şofer.

— A fost şi una şi alta, da. A trăit aici, în casa asta, din 1947. Şaizeci şi trei de ani. Pare incredibil, nu? Dar, după cum v-am spus, a murit. Luna trecută. L-am îndrăgit mult. Toată lumea îl îndrăgea.

— Înţeleg.

— Nabi mi-a dat un bilet, a continuat Markos Varvaris. Trebuia să-l citesc doar după moartea lui. Când a murit, l-am rugat pe un coleg afgan să-l traducă în engleză. Biletul acesta este mai mult decât un bilet. Este, de fapt, o scrisoare, şi încă una remarcabilă. Nabi spune nişte lucruri acolo. V-am căutat pentru că multe vă privesc şi pentru că îmi cere direct în scrisoare să vă găsesc şi să vi-o dau. Ne-a luat ceva timp, dar am reuşit să vă localizăm. Graţie internetului.

Lasă să-i scape un râset scurt.

O parte din Pari vrea să închidă. Intuitiv nu se îndoieşte că orice revelaţie ar fi scris acest bătrân pe hârtie – această persoană din trecutul ei îndepărtat – la o jumătate de lume distanţă, e adevărată. Ştie de mult timp că Maman a minţit-o cu privire la copilăria ei. Dar dacă viaţa ei se clădise pe o minciună, ceea ce Pari a investit de atunci este la fel de adevărat şi solid şi de neclintit ca un stejar gigant. Eric, copiii, nepoţii, cariera ei, Collette. Ce sens are? După tot acest timp, ce