— Îmi doresc să o fi întâlnit, spune ea. Sună fascinant. Cred că am fi fost prietene bune, eu şi ea. Nu crezi?! Am fi citit aceleaşi cărţi. Aş fi cântat la violoncel pentru ea.

— Ei bine, i-ar fi plăcut mult, spune Pari. De asta sunt sigură.

Pari nu le-a spus copiilor că bunica lor s-a sinucis. S-ar putea să afle într-o zi, probabil că vor afla. Dar nu de la ea. Nu le va băga în cap ideea că un părinte e capabil să-şi abandoneze copiii, să le spună Nu-mi eşti de ajuns. Pentru Pari, copiii şi Eric au fost mereu de ajuns. Şi vor fi întotdeauna.

În vara lui 1994, Pari şi Eric îi duc pe copii în Mallorca. Collette este cea care, prin agenţia ei de voiaj prosperă, le organizează vacanţa. Collette şi Didier li se alătură în Mallorca şi stau împreună două săptămâni într-o casă închiriată cu vedere spre plajă. Collette şi Didier nu au copii, nu din cauze biologice, ci pentru că nu-şi doresc. Pentru Pari, sincronizarea e bună. Artrita ei reumatoidă este bine controlată în acea perioadă. Ia o doză săptămânală de methotrexat, pe care îl tolerează bine. Din fericire, nu a fost nevoită să ia steroizi în ultimul timp şi nu a suferit de insomnie.

— Ca să nu mai vorbim de kilogramele în plus, îi spune ea lui Collette, şi de faptul că trebuie să intru într-un costum de baie în Spania! Râde. O, deşertăciune!

Îşi petrec zilele făcând turul insulei, mergând pe coasta de nord-vest pe lângă Munţii Serra de Tramuntana, oprindu-se pentru o plimbare prin plantaţia de măslini şi prin pădurea de pini. Mănâncă porcella, un fel delicios de mâncare din biban de mare, lubina, şi o tocană din vinete şi dovlecei, tumbet. Thierry refuză să guste din ele şi, la fiecare restaurant, Pari trebuie să-i ceară bucătarului-şef să-i pregătească o farfurie cu spaghete cu sos de roşii simplu, fără carne, fără brânză. La cererea lui Isabelle – care a descoperit recent opera – merg într-o seară să vadă o reprezentaţie a operei lui Giacomo Puccini, Tosca. Ca să supravieţuiască acestei torturi, Collette şi Pari îşi dau pe furiş din mână-n mână o sticluţă argintie cu votcă ieftină. Pe la mijlocul actului doi sunt ameţite şi nu se pot abţine să nu chicotească ca nişte şcolăriţe văzându-l pe artistul care interpretează rolul lui Scarpia.

Într-o zi, Pari, Collette, Isabelle şi Thierry îşi iau prânzul la pachet şi merg la plajă; Didier, Alain şi Eric au plecat de dimineaţă într-o excursie de-a lungul Golfului Sóller. În drum spre plajă, intră într-un magazin ca să-i cumpere lui Isabelle un costum de baie care îi luase ochii. La intrarea în magazin, Pari îşi zăreşte în treacăt propria-i reflexie pe sticlă. În mod normal, mai ales în ultimul timp, când păşeşte în faţa unei oglinzi, are loc un proces mintal automat care o pregăteşte să-şi întâlnească egoul îmbătrânit. Acţionează ca zonă de tampon, atenuând şocul. Dar în faţa vitrinei, luată pe nepregătite, rămâne uimită de imaginea reflectată de realitatea nedistorsionată, înşelându-se singură. Vede o femeie de vârstă mijlocie într-o bluză ştearsă, care atârnă pe ea, şi o fustă de plajă care nu ascunde destul de bine pielea care-i atârnă sub genunchi. Soarele îi scoate în evidenţă firele cărunte de păr. Şi în ciuda conturului de ochi şi a rujului care îi delimitează buzele, are o faţă la care trecătorii se vor uita o clipă, apoi îşi vor întoarce privirea de la ea, ca şi cum ar fi un semn de circulaţie sau un număr pe o cutie poştală. Momentul este unul scurt, abia de ajuns pentru ridicarea pulsului, dar suficient de lung pentru ca egoul ei iluzoriu să ajungă din urmă realitatea femeii care o priveşte din vitrină. E puţin descurajator. Asta înseamnă să îmbătrâneşti, se gândeşte ea, urmând-o pe Isabelle în magazin. Aceste momente neplăcute te surprind când te aştepţi mai puţin.

Mai târziu, când se întorc de pe plajă la casa închiriată, văd că bărbaţii au venit deja.

— Papa îmbătrâneşte, remarcă Alain.

Din spatele barului, Eric, care amestecă o carafă de sangria, se holbează la Alain şi ridică simpatic din umeri.

— Credeam că o să trebuiască să te car în spate, Papa.

— Dă-mi un an. Ne întoarcem la anul şi o să te alerg în jurul insulei, mon pote{29}.

Nu se vor mai întoarce niciodată în Mallorca. La o săptămână după ce revin la Paris, Eric suferă un infarct. Se întâmplă când e la lucru, în timp ce vorbea cu un inginer de lumini. Îi supravieţuieşte, dar va mai suferi încă două în următorii trei ani, dintre care ultimul se va dovedi fatal. Şi astfel, la vârsta de patruzeci şi opt de ani, Pari, la fel ca şi Maman, e văduvă.

Într-o zi de la începutul primăverii lui 2010, Pari primeşte un telefon de foarte departe. Apelul nu este unul neaşteptat. De fapt, Pari se pregătise întreaga dimineaţă pentru el. Înainte de asta, se asigură că are apartamentul doar pentru ea. Asta înseamnă că îi cere lui Isabelle să plece mai devreme decât de obicei. Isabelle şi soţul ei, Albert, locuiesc în partea de nord a Insulei Saint-Denis, doar la câteva blocuri de apartamentul cu un singur dormitor în care stă Pari. Isabelle trece să o vadă în fiecare dimineaţă, după ce îşi duce copiii la şcoală. Îi aduce câte o baghetă şi fructe proaspete. Pari nu este încă dependentă de scaunul cu rotile, o posibilitate pentru care se pregăteşte însă. Deşi boala a obligat-o să se pensioneze prematur, cu un an înainte de termen, încă e capabilă să meargă de una singură la piaţă şi să facă o plimbare în fiecare zi. Mâinile – urâte şi strâmbe – sunt cele care nu prea o mai ajută, iar în zilele proaste le simte ca şi cum ar avea cioburi de cristal în jurul articulaţiilor. Pari poartă mănuşi de fiecare dată când iese afară, ca să-şi ţină mâinile calde, dar mai ales pentru că îi este ruşine cu ele, are articulaţiile de la