scaun lângă patul ei, şi simte o asemănare nouă, neaşteptată, întârziată, cu mama ei. I-a lipsit de multe ori în ultimii ani. La nuntă, de exemplu. La naşterea Isabellei. Şi în nenumărate alte momente. Dar niciodată mai mult decât în această noapte teribilă, dar şi minunată, în acelaşi timp, din hotelul din München.

Când se întoarce la Paris a doua zi, îi spune lui Eric că nu ar trebui să mai aibă copii după ce se naşte Alain. Ar creşte doar şansele ei de suferinţă.

În 1985, când Isabelle are şapte ani, Alain patru şi micuţul Thierry doi, Pari acceptă să predea la o universitate renumită din Paris. Devine astfel, pentru un timp, victima meschinăriilor academice previzibile – deloc surprinzătoare, având în vedere că la cei treizeci şi şase de ani e cea mai tânără profesoară din departament şi una din cele două femei. Înfruntă totul într-un mod în care îşi imaginează că Maman nu ar fi putut sau nu ar fi făcut-o niciodată. Nu îi flatează şi nu îi linguşeşte pe colegi. Se abţine de la certuri şi plângeri. Va fi întotdeauna sceptică. Odată cu prăbuşirea Zidului Berlinului se prăbuşesc şi zidurile din viaţa ei academică şi îi câştigă încet de partea sa pe majoritatea colegilor cu bunul ei simţ şi cu sociabilitatea ei dezarmantă. Îşi face prieteni în departamentul ei – şi în altele – participând la evenimente universitare, la strângeri de fonduri, la cocktailuri ocazionale şi la dineuri. Eric o însoţeşte la aceste serate. Ca o glumă personală, insistă să poarte de fiecare dată aceeaşi cravată din lână şi sacoul din catifea reiată cu petice la cot. Se plimbă prin camera aglomerată, gustând aperitive, bând vin, părând jovial, confuz şi, câteodată, Pari se duce la el şi îl fură dintr-un grup de matematicieni, înainte să-şi dea cu părerea despre teoria varietăţilor şi aproximările lui Diophantus.

Inevitabil, cineva o va întreba la aceste petreceri despre viziunea ei asupra dezvoltării din Afganistan. Într-o seară, un profesor invitat, uşor beat, pe nume Chatelard, o întreabă pe Pari ce crede că se va întâmpla în Afganistan când vor pleca sovieticii.

— Îşi va găsi poporul dumneavoastră pacea, doamna profesoară?

— N-aş şti să vă spun, răspunde ea. Practic vorbind, sunt afgană doar cu numele.

— Non mais, quand même, spune el. Dar totuşi, trebuie să aveţi o părere.

Ea zâmbeşte, încercând să ascundă sentimentul de vinovăţie pe care îl simte de fiecare dată când îşi pune astfel de întrebări.

— Doar ce am citit în Le Monde. La fel ca şi dumneavoastră.

— Dar aţi crescut acolo, non?

— Am plecat când eram foarte mică. L-aţi văzut pe soţul meu? E cel cu sacoul cu petice la cot.

De fapt, spune adevărul. Urmăreşte ştirile, citeşte în ziare despre război, despre înarmarea mujahedinilor de către Occident, dar Afganistanul s-a estompat în mintea ei. Are o grămadă de lucruri care o ţin ocupată acasă, în noua casă drăguţă cu patru dormitoare din Guyancourt, la vreo douăzeci de kilometri de centrul Parisului. Locuiesc pe o colină, lângă un parc cu trasee de mers pe jos şi heleşteie. Eric scrie acum şi piese de teatru, pe lângă faptul că predă. Una dintre piesele sale, o farsă politică amuzantă, va fi jucată la toamnă într-un teatru mic de lângă Primăria din Paris, şi i s-a cerut să mai scrie una.

Isabelle a devenit o adolescentă tăcută, dar isteaţă şi serioasă. Ţine un jurnal şi citeşte un roman pe săptămână. Îi place Sinéad O’Connor. Are degete lungi şi frumoase şi ia lecţii de violoncel. Peste o săptămână va interpreta Chanson Triste a lui Ceaikovski într-un recital. La început, fusese reticentă faţă de violoncel, dar Pari luase câteva lecţii cu ea în semn de solidaritate. Se dovedise nu doar inutil, ci şi imposibil de realizat. Inutil pentru că Isabelle a înţeles imediat, de bunăvoie, cum să cânte la instrument, şi imposibil de realizat pentru că, din cauza violoncelului, o dureau îngrozitor de tare mâinile. De un an de zile, Pari se trezeşte dimineaţa cu mâinile şi cu încheieturile înţepenite şi durează o jumătate de oră, uneori chiar o oră, până i se dezmorţesc. Eric a încetat să mai facă presiuni asupra ei pentru a merge la doctor, dar acum insistă.

— Ai doar patruzeci şi trei de ani, Pari, spune el. Nu-i normal.

Pari şi-a făcut o programare.

Alain, cel de-al doilea copil, e un şmecher şi are un farmec ştrengăresc. E obsedat de artele marţiale. S-a născut prematur şi este încă mic pentru un băiat de zece ani, dar ceea ce îi lipseşte în privinţa înălţimii este compensat de dorinţă şi talent. Adversarii lui sunt mereu păcăliţi de trupul lui subţire şi de picioarele mici. Toţi îl subestimează. Pari şi Eric s-au minunat adesea, stând întinşi în pat, noaptea, de voinţa lui imensă şi de energia debordantă. Pari nu-şi face griji nici pentru Isabelle, nici pentru Alain.

Thierry este cel care o îngrijorează mai degrabă. Thierry, care poate, în adâncul sufletului, simte că a fost mai degrabă un copil nedorit, neaşteptat. De fiecare dată când Pari îi cere câte ceva, Thierry fie tace, rănind-o, fie o priveşte scurt, fie se agită, fie se tot mişcă de colo-colo. O sfidează doar ca să o sfideze, aşa i se pare lui Pari. În unele zile, se adună ca un nor de furtună deasupra lui. Pari poate confirma asta. Aproape că îl vede. Se adună şi se umflă până când, în cele din urmă, se deschide, dând drumul unui torent de mânie, care îl face pe Thierry să bată din picior şi să-i tremure obrajii, speriind-o pe Pari şi făcându-l pe Eric să clipească şi să zâmbească trist. Pari ştie instinctiv că Thierry va fi toată viaţa o grijă pentru ea, la fel ca durerea din articulaţii.

Se întreabă adesea ce fel de bunică ar fi fost Maman. Mai ales pentru Thierry. Intuitiv, Pari se gândeşte că Maman ar fi ajutat-o mult cu Thierry. E posibil să fi văzut ceva din ea în fiul ei – deşi nu biologic, bineînţeles, Pari e sigură de asta de ceva timp. Copiii ştiu de Maman. Isabelle, mai ales, este foarte curioasă. A citit