ochii de culoarea zahărului caramelizat – se mutaseră deja într-un apartament micuţ cu două dormitoare, aproape de Grădina Luxemburgului, cu sprijin financiar din partea tatălui lui Eric, pe care l-au acceptat de această dată cu condiţia să fie un împrumut.

Pari îşi ia liber trei luni. Îşi petrece toată ziua cu Isabelle, lângă care se simte vioaie şi plină de viaţă. Simte o strălucire în jurul ei de fiecare dată când Isabelle îşi întoarce privirea spre ea. Când Eric vine seara acasă de la liceu, primul lucru pe care îl face e să-şi lase haina şi servieta la uşă, apoi se aruncă pe canapea, îşi întinde braţele şi mişcă din degete.

— Dă-mi-o mie, Pari. Dă-mi-o pe Isabelle.

În timp ce o face pe Isabelle să ţopăie pe pieptul lui, Pari îl pune la curent cu toate noutăţile zilei – cât lapte a băut fiica lor, cât de des a dormit, ce au văzut împreună la televizor, jocurile animate pe care le-au jucat, sunetele noi pe care le-a scos. Eric nu se satură niciodată să o asculte.

Au amânat plecarea în Afganistan. Adevărul este că Pari nu mai simte nevoia urgentă să găsească răspunsuri şi să-şi afle rădăcinile. Pentru că acum îl are pe Eric care o linişteşte şi îi este mereu alături. Şi pentru că o are pe Isabelle care i-a dat un sentiment de stabilitate – stabilitate în care mai există totuşi goluri şi pete albe, toate întrebările fără răspuns, toate lucrurile la care Maman nu ar renunţa. Sunt încă acolo. Doar că Pari nu mai este atât de nerăbdătoare să afle răspunsurile, aşa cum era înainte.

Şi sentimentul vechi pe care l-a avut dintotdeauna – acela al unei absenţe vitale în viaţa ei, a unei persoane sau a unui lucru – s-a atenuat. Mai revine când şi când, uneori cu o putere care o ia pe nepregătite, dar mai rar decât înainte. Pari nu a fost niciodată atât de mulţumită, nu s-a simţit niciodată pe culmile fericirii ca acum.

În 1981, când Isabelle are trei ani, Pari, însărcinată în câteva luni cu Alain, trebuie să plece la München pentru o conferinţă. Va prezenta o lucrare, a cărei coautoare a fost, despre formele modulare în afara teoriei numerelor, în special în topologie şi în fizica teoretică. Prezentarea este bine primită, iar după aceasta, Pari merge împreună cu câţiva academicieni într-un bar zgomotos unde beau bere şi mănâncă covrigi şi Weisswurst{28}. Se întoarce în camera de hotel înainte de miezul nopţii şi se bagă în pat fără să se schimbe sau să se spele pe faţă. O trezeşte telefonul la ora 2.30. E Eric, sună de la Paris.

— E vorba despre Isabelle, spune el.

Are febră. Gingiile i s-au umflat brusc şi s-au înroşit. Sângerează profund la cea mai mică atingere.

— Abia îi văd dinţii, Pari. Nu ştiu ce să fac. Am citit undeva că ar putea fi…

Vrea să-l oprească. Să-i spună să tacă, pentru că nu poate suporta să audă asta, dar e prea târziu. Aude cuvântul leucemia copiilor, sau poate spune limfom, şi oricum, care ar fi diferenţa? Pari stă pe marginea patului, împietrită, simte cum îi zvâcneşte capul şi pielea i se umezeşte de transpiraţie. E furioasă pe Eric pentru că îi bagă în cap un lucru atât de oribil în mijlocul nopţii, când ea e la şapte sute de kilometri depărtare şi complet neputincioasă. E furioasă pe ea însăşi pentru propria-i stupiditate. Pentru că s-a arătat, în mod voluntar, deschisă unei vieţi pline de griji şi teamă. Era o nebunie. O nebunie curată. O credinţă prostească şi nefondată, împotriva şanselor imense ca o lume pe care nu o controlezi să nu-ţi ia singurul lucru pe care nu ai suporta să-l pierzi. Credinţa că lumea nu te va distruge. Nu am inimă pentru asta. O spune de fapt doar pentru ea. Nu am inimă pentru asta. În momentul acela nu se poate gândi la un lucru mai nesocotit, mai iraţional decât alegerea de a fi părinte.

Şi o parte din ea – Să mă ajute Dumnezeu, gândeşte Pari, să mă ierte Domnul pentru asta – e furioasă pe Isabelle pentru că îi face asta, pentru că o face să sufere atât.

— Eric, Eric! Écoute-moi, o să te sun înapoi. Trebuie să închid acum.

Îşi goleşte geanta pe pat şi găseşte carneţelul maro în care are scrise numerele de telefon. Sună la Lyon. Collette locuieşte acum acolo cu soţul ei, Didier, unde şi-a deschis o mică agenţie de voiaj. Didier se pregăteşte să devină doctor. El e cel care răspunde la telefon.

— Ştii că studiez psihiatria, Pari, nu-i aşa? spune el.

— Ştiu. Ştiu. Dar m-am gândit că…

El îi pune câteva întrebări. A pierdut Isabelle din greutate? Transpiraţii nocturne, vânătăi neobişnuite, oboseală, febră cronică?

La final, îi spune că Eric ar trebui să o ducă la un doctor de dimineaţă. Dar, dacă îşi aminteşte corect din formarea generală pe care a primit-o la facultatea de medicină, îi sună ca o gingivită acută.

Pari strânge receptorul atât de tare, încât o doare încheietura.

— Te rog, Didier, spune ea răbdătoare.

— A, scuze. Ceea ce am vrut să spun e că sună ca o primă manifestare a unui herpes.

— Un herpes.

Apoi adaugă cele mai fericite cuvinte pe care Pari le-a auzit vreodată.

— Cred că o să fie bine.

Pari nu l-a întâlnit pe Didier decât de două ori, o dată înainte şi o dată după nunta cu Collette. Dar în acel moment simte că-l iubeşte cu adevărat. Îi spune asta plângând la telefon. Îi spune că îl iubeşte – de mai multe ori – iar el râde şi îi urează noapte bună. Pari îl sună pe Eric care o va duce pe Isabelle a doua zi la doctorul Perrin. Pari se întinde apoi în pat, îi vâjâie urechile, priveşte la lumina de afară care se strecoară printre obloanele din lemn de un verde mai. Se gândeşte la vremea în care era internată cu pneumonie, când avea opt ani, iar Maman refuza să plece acasă, insistând să doarmă pe un