aprinde o ţigară. Se gândeşte că ar trebui să o sune pe Collette. Au vorbit doar o dată sau de două ori de la înmormântare. Când erau mai mici, obişnuiau să mestece tone de gumă, până când le dureau fălcile, şi stăteau în faţa oglinzii de la dulapul lui Maman şi îşi pieptănau una alteia părul, prinzându-l sus. Pari zăreşte o bătrână peste drum, care purta o bonetă de plastic ca să se apere de ploaie şi înainta cu greu pe trotuar, urmată de un terier mic gălbui. Un nor sparge ceaţa în care zac amintirile lui Pari, luând încet forma unui câine. Nu o „jucărie” mică, cum era cea a bătrânei doamne, ci un specimen mare, rău, cu blană mare, murdar, cu coada şi cu urechile despicate. Pari nu e sigură dacă aceasta este de fapt o amintire sau fantoma uneia, sau nici una nici alta. O întrebase cândva pe Maman dacă au avut vreodată un câine la Kabul, iar Maman i-a spus: Ştii că nu-mi plac câinii. Nu au respect de sine. Îi loveşti şi tot te iubesc. E deprimant.

Altceva ce-i spusese Maman şi-i ridica semne de întrebare:

Nu mă văd în tine. Nu ştiu cine eşti.

Pari aruncă ţigara. Se hotărăşte să o sune pe Collette. Plănuieşte să o întâlnească undeva la un ceai. Să vadă ce mai face. Cu cine se vede. Să se uite în vitrinele magazinelor, aşa cum obişnuiau să facă odinioară.

Să vadă dacă vechea ei prietenă mai e dornică să facă acea excursie în Afganistan.

 

Pari se întâlneşte cu Collette. Se văd într-un bar popular, cu un design marocan, draperii mov şi perne portocalii peste tot şi unde un tip cu părul creţ cântă la oud{26} pe o scenă mică. Collette nu a venit singură. A adus cu ea un tânăr. Îl cheamă Eric Lacombe. Predă teatru la clasele a şaptea şi a opta la un liceu din arondismentul 18. Îi spune lui Pari că s-au mai întâlnit cu câţiva ani în urmă la un protest studenţesc împotriva vânătorii de foci. Pari nu-şi aminteşte pe moment, dar apoi îşi dă seama că el era cel pe care Collette se supărase rău din cauza numărului mic de persoane prezente, cel pe care îl îmbrâncise. Stau pe jos, pe nişte perne pufoase de culoarea fructului de mango, şi comandă băuturi. Iniţial, Pari are impresia că Eric şi Collette formează un cuplu, dar Collette îl tot laudă pe Eric, şi Pari înţelege în curând că l-a adus pentru ea. Disconfortul de care ar fi cuprinsă într-o astfel de situaţie se oglindeşte în – şi este atenuat de – neliniştea lui Eric. Lui Pari i se pare amuzant, ba chiar şarmant, felul în care tot roşeşte şi clatină din cap, în semn de scuză şi încurcătură. Pari se uită la el pe deasupra pâinii şi a tapenadei{27} de măsline verzi. Nu ar putea spune că este chipeş. Are părul lung şi firav, legat cu un elastic la baza gâtului. Are mâinile mici şi pielea deschisă la culoare. Nasul îi este prea îngust, fruntea prea ieşită în afară, iar bărbia aproape că lipseşte, dar când râde ochii îi strălucesc şi are obiceiul să încheie fiecare propoziţie cu un zâmbet în aşteptare, ca un semn de întrebare vesel. Şi, deşi faţa lui nu o vrăjeşte pe Pari aşa cum se întâmplase în cazul lui Julien, este una de departe mai caldă, mai umană şi, cum Pari avea să afle curând, un excelent maestru al acordării de atenţie, al stăpânirii absolute de sine şi al decenţei permanente; toate acestea se regăsesc în Eric.

Se căsătoresc într-o zi răcoroasă din primăvara anului 1977, la câteva luni după ce Jimmy Carter şi-a depus jurământul. Deşi nu e dorinţa părinţilor lui, Eric insistă să facă o cununie civilă restrânsă, doar ei doi şi Collette ca martor. Spune că o nuntă formală e o extravaganţă pe care nu şi-o poate permite. Tatăl lui, care e un bancher înstărit, se oferă să plătească. Până la urmă, Eric este singurul lor copil. Îi oferă bani drept cadou, apoi ca împrumut. Dar Eric refuză. Şi, deşi nu o spune niciodată, Pari ştie că face asta ca să o scutească de penibilitatea unei ceremonii la care ar fi singură, fără ca familia ei să fie prezentă la biserică, fără ca cineva să o conducă la altar, fără ca cineva să verse o lacrimă de fericire pentru ea.

Când îi spune de planurile ei de a merge în Afganistan, el o înţelege într-un fel în care Pari crede că Julien nu ar fi făcut-o niciodată. Şi într-un fel în care nu a recunoscut-o niciodată deschis faţă de ea însăşi.

— Crezi că ai fost adoptată, spune el.

— O să vii cu mine?

Se hotărăsc să călătorească în acea vară, când pentru Eric se termină şcoala şi Pari poate să-şi ia o pauză scurtă de la lucrarea de doctorat. Eric se înscrie împreună cu ea la cursuri de farsi cu un meditator pe care l-a găsit prin intermediul mamei unuia dintre elevii săi. Pari îl găseşte adesea pe canapea, cu căştile în urechi, cu casetofonul pe piept, cu ochii închişi, concentrându-se, în timp ce murmură cu un accent apăsat Mulţumesc, Bună şi Ce mai faci? în farsi.

Cu câteva săptămâni înainte de începerea verii, când Eric tocmai se uita după bilete de avion şi cazare, Pari descoperă că este însărcinată.

— Am putea încă să mergem, spune Eric. Ar trebui încă să mergem.

Pari e cea care se hotărăşte să nu mai meargă.

— Ar fi iresponsabil din partea noastră, spune ea.

Locuiesc într-o garsonieră cu încălzire defectuoasă, instalaţie neetanşă, fără aer condiţionat şi cu mobilă desperecheată, adunată din mai multe locuri.

— Nu este un loc potrivit pentru un copil, spune ea.

Eric îşi mai ia o slujbă, dă lecţii de pian, ceea ce îşi dorise să urmeze înainte să pună ochii pe teatru, iar când Isabelle vine pe lume – Isabelle cea dulce, cu pielea deschisă la culoare, cu