lucrează acum pentru o organizaţie nonprofit din Kabul şi că erau în căutarea unui chirurg plastician care să lucreze cu cei mici – buze despicate, răni faciale provocate de resturi metalice şi de gloanţe, ceva de genul acesta. Am acceptat imediat. Intenţionam să stau trei luni la Kabul. Am plecat la sfârşitul primăverii anului 2002. Nu m-am mai întors niciodată.

 

Thalia vine să mă ia din portul de feriboturi. Poartă un fular verde din lână şi o haină groasă de un roz şters peste un pulover cardigan şi blugi. Descopăr că are părul lung, acoperindu-i umerii, cu cărare pe mijloc. Lung şi alb, iar acum aceasta este ceea ce mă şochează şi mă ia pe nepregătite când o văd, şi nicidecum partea de jos a feţei mutilate. Nu că m-ar surprinde; Thalia a început să încărunţească pe la treizeci şi ceva de ani, şi zece ani mai târziu avea deja fire albe ca bumbacul. Ştiu că şi eu m-am schimbat, făcusem burtă care creştea cu încăpăţânare, aveam chelie care începuse în mod natural să se vadă, dar degradarea corpului meu e graduală, pe cât de imperceptibilă, pe atât de perfidă. Văzând-o pe Thalia cu părul alb, este cât se poate de evident, deşi şocant, că se îndreaptă sigur şi inevitabil spre bătrâneţe – şi, prin asociere, la fel mă simt şi eu.

— O să-ţi fie frig, spune ea, strângându-şi fularul în jurul gâtului. E ianuarie, sfârşitul dimineţii, cerul e înnorat şi gri. O briză rece pune frunzele ofilite din copaci în mişcare.

— Dacă vrei frig, vino la Kabul, spun eu.

Îmi iau valiza.

— Facem cum vrei tu, doctore! Cu autobuzul sau pe jos? Tu alegi.

— Hai pe jos, am spus eu.

Ne îndreptăm spre nord. Trecem prin oraşul Tinos. Bărcile cu vele şi iahturile sunt legate în portul interior. La chioşcuri se vând ilustrate şi tricouri. Oamenii beau cafea la măsuţele rotunde din faţa cafenelelor, citind ziarul sau jucând şah. Chelnerii aranjează tacâmurile pentru prânz. Peste o oră sau două, mirosul de peşte gătit se va strecura afară din bucătărie.

Thalia se aruncă cu aplomb într-o discuţie despre un nou grup de bungalouri văruite aflate în construcţie în sudul oraşului Tinos, cu vedere spre Mykonos şi Marea Egee. Vor sta acolo peste vară în primul rând turiştii sau rezidenţi înstăriţi, care au venit în Tinos din anii ’90. Spune că acestea au o piscină afară şi un centru de fitness.

Mi-a trimis ani de-a rândul e-mail-uri, povestindu-mi despre aceste schimbări care rearanjează Tinosul: hotelurile de pe plajă cu antenele de satelit şi cu conexiune dial-up, cluburile de noapte, barurile, tavernele, restaurantele şi magazinele care furnizează mâncare turiştilor, taxiurile, autobuzele, mulţimile de oameni, femeile străine care fac topless pe plajă. Fermierii au acum furgonete în loc de măgari – cel puţin cei care au rămas acolo. Majoritatea au plecat cu mult timp în urmă, deşi câţiva se întorc în insulă acum, la pensie.

— Odie nu prea este mulţumită de nimic din ce se întâmplă, a spus Thalia, referindu-se la transformarea pe care a suferit-o pe insulă.

Mi-a scris şi despre asta – este vorba de aceeaşi suspiciune a vechilor locuitori ai insulei faţă de nou-veniţi şi de schimbările pe care aceştia le aduc cu ei.

— Nu pare să te deranjeze schimbarea, comentez eu.

— N-are rost să te plângi de ceea ce este inevitabil, spune ea.

Apoi adaugă:

— Odie spune: „Ei bine, e clar de ce tu spui asta, Thalia. Nu te-ai născut aici.”

A râs tare, cu poftă.

— Ai crede că după patruzeci şi patru de ani în Tinos mi-am câştigat acest drept. Dar iată că nu.

Şi Thalia s-a schimbat mult. Chiar şi cu haina de iarnă pe ea, pot spune că a mai pus pe şolduri, a devenit mai grăsuţă – nu pufoasă, ci robustă. Văd la ea o sfidare evidentă, o ironie atunci când comentează unele lucruri pe care le fac, care bănuiesc că i se par uşor prosteşti. Strălucirea din ochii ei, râsul ei nou, cu poftă, îmbujorarea din obraz – impresia generală este cea a unei soţii de fermier. O femeie obişnuită a cărei voinţă puternică sugerează o autoritate rece şi o tenacitate pe care ar fi imprudent să le pui sub semnul întrebării.

— Cum merg afacerile? am întrebat. Mai lucrezi?

— Aşa şi aşa, spune Thalia. Ştii cum sunt vremurile.

Clătinăm amândoi din cap. La Kabul urmărisem ştirile despre pachetele de măsuri de austeritate luate de oficialităţi. Văzusem pe CNN tineri greci mascaţi, aruncând cu pietre în poliţiştii în echipament de luptă, gata să intervină cu gaze lacrimogene şi bâte.

Thalia nu are o afacere în adevăratul sens al cuvântului. Înainte de era digitală, se pricepea la toate. Mergea în casele oamenilor şi lipea tranzistoare de putere la televizoare, înlocuia condensatori de semnal în radiourile vechi cu tub. O chemau ca să repare termostatele de la frigidere, să sigileze instalaţii neetanşe. Oamenii o plăteau cu cât aveau sau credeau de cuviinţă. Iar dacă nu-şi permiteau să plătească, ea oricum îşi făcea treaba. Nu prea am nevoie de bani, îmi spunea ea. O fac pentru munca în sine. Încă e o încântare pentru mine să desfac lucruri şi să văd cum funcţionează. În aceste zile, afacerea ei este un fel de departament IT cu o singură femeie care lucrează pe cont propriu. Tot ce ştie a învăţat de una singură. Pune taxe nominale pentru a rezolva problemele calculatoarelor oamenilor, pentru a schimba setările de IP, a debloca fişierele aplicaţiilor, a mări viteza şi a rezolva problemele de upgradare şi de pornire a sistemului. Am sunat-o nu o singură dată de la Kabul, cerând ajutor când mi se bloca computerul.

Când ajungem la casa mamei, stăm câteva minute afară, lângă măslinul bătrân din curte. Văd dovada muncii şi efortului exagerat care o cuprinseseră recent pe Mamá – pereţii revopsiţi, porumbarul pe jumătate terminat, un ciocan şi o cutie de cuie deschisă pe o placă de lemn.

— Cum e? am întrebat-o.

— O, dificilă, ca întotdeauna. De asta am instalat chestia aia.

Arată spre o antenă de satelit de pe acoperiş.

— Ne uităm la telenovele străine. Cele arabe sunt cele mai bune