A intrat repede pe uşa din faţă.

— Bine ai venit acasă! Îţi aduc ceva de mâncare.

E ciudat să fiu din nou în această casă. Văd câteva lucruri care nu-mi sunt familiare, cum ar fi fotoliul gri de piele din sufragerie şi o masă din răchită albă lângă televizor. Dar cam toate sunt acolo unde erau de obicei. Masa din bucătărie, acum acoperită cu o muşama cu un model în care alternează vinete şi pere, scaunele cu spătarul drept din bambus, vechea lampă cu ulei din suportul de răchită, şemineul cu dungi pe margini înnegrit de fum, fotografia înrămată cu mine şi Mamá – eu în tricou alb, Mamá în rochia ei bună – care încă mai atârnă în sufragerie deasupra poliţei căminului, lângă setul din porţelan al mamei aflat pe raftul cel mai de sus.

Şi totuşi, în timp ce îmi las jos valiza, mă simt ca şi cum ar exista un gol în mijlocul tuturor lucrurilor. Deceniile pe care Mamá le-a petrecut aici cu Thalia sunt nişte spaţii întunecate şi uriaşe pentru mine. În tot acest timp am fost absent. Absent de la toate mesele pe care le-au luat împreună, de la râsete, de la certuri, de la perioadele de plictiseală, de la boli, din şirul de ritualuri simple care alcătuiesc viaţa. Revenirea în casa copilăriei mă face să mă simt dezorientat, ca şi cum aş citi finalul unui roman pe care l-am început şi apoi l-am abandonat, cu mulţi ani în urmă.

— Ce zici de nişte ouă? întreabă Thalia, punându-şi un şorţ cu imprimeuri care-i acoperă pieptul şi turnând ulei într-o tigaie mică.

Se mişcă prin bucătărie cu autoritate, ca o stăpână.

— Sigur. Unde e Mamá?

— Doarme. A avut o noapte grea.

— O să-mi arunc o privire.

Thalia scoate un tel din sertar.

— Dacă o trezeşti, o să ai de-a face cu mine, doctore.

Urc în vârful degetelor treptele până la dormitor. În cameră este întuneric. O singură rază de lumină, lungă şi îngustă, pătrunde prin perdelele trase şi cade de-a lungul patului mamei. Aerul este încărcat de boală. Nu e chiar un miros, ci mai degrabă ca o prezenţă fizică. Fiecare doctor o ştie, o simte. Boala pătrunde în cameră ca aburul. Stau câteva minute la intrare, ca să le dau ochilor posibilitatea să se obişnuiască cu întunericul. Acesta e străpuns de un pătrat de lumină ce-şi schimbă culoarea pe dulapul care, bănuiesc, e pe partea de pat a Thaliei, altădată a mea. E una dintre acele rame pentru fotografii digitale. Un câmp de orez şi case din lemn acoperite cu ţiglă gri dispar ca să apară un bazar aglomerat unde atârnă în cuie capre fără piele, apoi un bărbat cu pielea închisă la culoare stând pe vine lângă un râu noroios, spălându-se pe dinţi cu degetul.

Îmi iau un scaun şi mă aşez lângă Mamá, la marginea patului. Uitându-mă la ea, acum că ochii mi s-au acomodat cu întunericul, simt cum se prăbuşeşte ceva în mine. Sunt speriat de cât de mică a devenit Mamá. Deja. Pijamalele cu motive florale par largi în jurul umerilor ei mici, pe pieptul plat. Nu sunt îngrijorat de cum doarme, cu gura deschisă şi întoarsă ca şi cum ar visa urât. Nu-mi place însă să văd că proteza dentară i s-a deplasat în timpul somnului. Pleoapele îi tremură uşor. Rămân o vreme acolo. Mă întreb: La ce te-ai aşteptat? Şi ascult bătaia ceasului de pe perete, sunetul spatulei pe tigaie, venind de jos, de la Thalia. Fac un inventar al detaliilor banale din viaţa mamei aflate în această cameră. Televizorul cu ecran plat este prins de perete, calculatorul este într-un colţ, jocul neterminat de Sudoku e pe noptieră, cu ochelarii de citit drept semn de carte, telecomanda, sticluţa cu lacrimi artificiale, un tub de unguent cu steroizi, un tub cu adeziv pentru proteză, o sticluţă cu pastile şi, pe podea, o pereche de papuci de casă pufoşi, de culoarea stridiilor. Nu i-ar fi purtat înainte. Lângă papuci, e o pungă deschisă de scutece pentru adulţi. Nu pot să mă împac cu gândul că toate aceste lucruri sunt pentru Mamá mea. Mă împotrivesc. Se uită la mine ca nişte obiecte ale unui străin. Ale cuiva indolent, inofensiv. Ale cuiva pe care nu te-ai putea supăra niciodată.

De partea cealaltă a patului, imaginea din rama foto digitală se schimbă din nou. Urmăresc câteva. Apoi ajung la mine. Ştiu fotografiile astea. Eu le-am făcut. Când… Ce? Cutreieram pământul, presupun. Mă asiguram mereu că primesc dubluri şi îi trimiteam un set Thaliei. Iar ea le păstra. În toţi aceşti ani. Thalia. Simt afecţiunea la fel de dulce ca mierea. Ea a fost sora mea adevărată, adevăratul meu Manaar, tot timpul.

Mă strigă de jos pe nume.

Mă ridic repede. La ieşirea din cameră, ceva îmi atrage atenţia. Ceva înrămat, atârnat pe perete sub ceas. Nu prea îmi dau seama în întuneric despre ce este vorba. Îmi aprind telefonul mobil şi mă uit la lumina lui argintie. E un articol semnat Associated Press despre organizaţia nonprofit cu care lucrez la Kabul. Îmi amintesc interviul. Jurnalistul era un tip plăcut, cu origini americane şi coreene, care se bâlbâise puţin. Împărţisem o farfurie de qabuli{40}. În centrul articolului se află o fotografie de grup. Eu, câţiva copii, Nabi în spate, stând rigid, cu mâinile la spate, uitându-se în acelaşi timp cu o presimţire rea, cu timiditate, cu demnitate, aşa cum fac de obicei afganii în fotografii. E şi Amra acolo, cu fiica adoptată, Roshi. Toţi copiii zâmbesc.

— Markos.

Închid telefonul mobil şi cobor la parter.

Thalia îmi pune în faţă un pahar cu lapte şi o farfurie caldă cu ouă pe un pat de roşii.

— Nu-ţi face griji, am îndulcit deja laptele.

— Ţi-ai amintit!

Se aşază şi ea, fără să se deranjeze să-şi dea şorţul jos. Îşi pune coatele pe masă şi mă priveşte în timp ce mănânc, tamponându-şi din când în când obrazul stâng cu o batistă.

Îmi amintesc de toate momentele în care am încercat