să o conving să mă lase să lucrez la faţa ei. I-am spus că tehnicile chirurgicale au avansat mult din anii ’60 încoace şi că eram sigur că pot, dacă nu să repar, atunci cel puţin să îmbunătăţesc semnificativ deformarea feţei. Însă Thalia m-a refuzat, spre marea mea dezamăgire şi surpriză. Asta e ceea ce sunt, mi-a spus ea. Un răspuns insipid, nesatisfăcător, am crezut în acel moment. Ce însemna asta? Atunci nu am înţeles. Îmi veneau în minte imagini cu oameni închişi pentru tot restul vieţii, temându-se să iasă, înspăimântaţi la gândul că vor trebui să promită ceva, că se vor schimba, că vor înfrunta o viaţă nouă dincolo de sârma ghimpată şi de turnurile de pază.

Oferta mea pentru Thalia mai este valabilă şi acum. Ştiu însă că nu o va accepta. Dar acum înţeleg de ce. Pentru că avea dreptate – asta e ceea ce e. Nu pot pretinde că ştiu cum ar fi fost dacă eu ar fi trebuit să mă uit în oglindă la acea faţă, în fiecare zi, să mă gândesc la această nenorocire şi să-mi adun forţele să o accept. Toate acestea ar fi presupus tensiune maximă, efort şi răbdare. Acceptarea ei s-a conturat încet, cu anii, la fel ca stâncile de pe plajă sculptate de fluxurile şi refluxurile care le lovesc. Câinelui i-a luat câteva minute să-i facă Thaliei faţa aşa, iar ei i-a luat o viaţă să o modeleze într-o identitate. Nu m-ar lăsa să stric totul cu bisturiul meu. Ar fi ca şi cum aş face o rană nouă peste cea veche.

Înting în ouă, ştiind că va fi mulţumită, chiar dacă nu prea mi-e foame.

— Sunt bune, Thalia.

— Deci, ai emoţii?

— Ce vrei să spui?

Se întinde în spate şi trage un sertar de sub blatul de bucătărie. Scoate o pereche de ochelari de soare cu lentile pătrate. Îmi ia un moment să-mi amintesc. Eclipsa.

— A, bineînţeles!

— Mai întâi, spune ea, m-am gândit pur şi simplu să o privim printr-un orificiu. Dar Odie mi-a spus apoi că vii. Şi am zis: „Ei bine, atunci să o facem cu stil.”

Vorbim puţin despre eclipsa care trebuia să aibă loc a doua zi. Thalia spune că va începe de dimineaţă şi că va atinge apogeul pe la prânz sau cam aşa ceva. S-a interesat de vreme şi a răsuflat uşurată că deasupra insulei nu vor apărea nori. Mă întreabă dacă mai vreau ouă şi îi spun că da, iar ea îmi povesteşte despre un nou Internet café care s-a deschis pe locul vechii case de amanet a domnului Roussos.

— Am văzut fotografiile, spun eu. Sus. Şi articolul.

Strânge cu mâna firimiturile de pe masă şi le aruncă peste umăr în chiuvetă, fără să se uite.

— A, a fost simplu! Adică, să le scanez şi să le încarc. Partea cea mai grea a fost să le organizez pe ţări. A trebuit să stau şi să încerc să ghicesc, pentru că nu trimiţi niciodată detalii în afară de fotografii. A fost foarte clară în legătură cu asta, să le aibă organizate pe ţări. Trebuia să le aibă aşa. A insistat.

— Cine?

Oftează.

— „Cine?” întreabă ea. Odie. Cine altcineva?

— A fost ideea ei?

— Şi articolul la fel. Ea l-a găsit pe internet.

— Mamá a căutat informaţii despre mine?

— Nu ar fi trebuit să o învăţ niciodată. Acum nu o să se mai oprească.

Chicoteşte.

— Te verifică în fiecare zi. E adevărat. Ai pe cineva care te caută insistent pe net, Markos Varvaris.

 

Mamá coboară la începutul după-amiezii. Poartă un halat de baie albastru închis şi papucii pufoşi de casă pe care am ajuns deja să-i detest. Arată ca şi cum abia s-ar fi pieptănat. Mă simt uşurat să văd că pare să se mişte normal în timp ce coboară scările şi-şi deschide braţele spre mine, zâmbindu-mi adormită.

Stăm la măsuţa de cafea.

— Unde e Thalia? întreabă ea, suflând în ceaşcă.

— A plecat să cumpere nişte bunătăţi. Pentru mâine. E al tău, Mamá?

Arăt spre un baston care stă sprijinit de zid în spatele noului fotoliu. Nu-l observasem când am intrat în casă.

— O, abia dacă îl folosesc. Doar în zilele proaste. Şi pentru plimbări lungi. Chiar şi atunci, mai mult pentru pacea minţii, spune ea, refuzând cu hotărâre să ia problema în serios, ceea ce mă face să-mi dau seama că, de fapt, se foloseşte de el mult mai mult decât o arată. Pentru tine îmi fac griji. Veştile din ţara aia sunt îngrozitoare! Thalia nu vrea să le ascult. Spune că or să mă agite.

— Avem şi noi problemele noastre, spun eu, dar, în general, oamenii îşi duc viaţa ca şi până acum. Şi am întotdeauna grijă, Mamá.

Bineînţeles că omit să-i spun faptul că s-a tras de peste stradă în casa în care locuiesc sau că au avut loc recent valuri de atacuri asupra celor care aduc ajutoare străine, sau că prin a avea grijă înţeleg că am început să iau mereu cu mine un pistol de 9 mm când merg cu maşina prin oraş, ceea ce, în primul rând, nici măcar nu am voie.

Mamá soarbe din cafea şi se dă puţin înapoi. Nu sunt sigur dacă se simte bine. Nu sunt sigur dacă a adormit, dacă s-a adâncit în ea însăşi, aşa cum fac bătrânii, sau dacă este doar o tactică să nu mă prindă minţind sau dezvăluindu-i lucruri care ar supăra-o.

— Ne-ai lipsit de Crăciun, spune ea.

— Nu am putut să mă eliberez, Mamá.

Dă din cap.

— Eşti aici acum. E ceea ce contează.

Iau şi eu o gură de cafea. Îmi amintesc că în copilărie luam micul dejun împreună cu Mamá, la masa asta, în fiecare dimineaţă, într-o linişte aproape solemnă, înainte să plecăm la şcoală. Ne adresam atât de puţine cuvinte.

— Ştii, Mamá, şi eu îmi fac griji pentru tine.

— Nu-i nevoie. Eu am mare grijă de mine.

O sclipire a mândriei ei, sfidătoare, ca o licărire slabă în ceaţă.

— Dar pentru cât timp?

— Cât de mult o să pot.

— Şi când nu o să mai poţi ce o să faci atunci?

Nu vreau să o provoc. Întreb doar pentru că nu ştiu. Nu ştiu care va fi rolul meu sau dacă voi avea măcar unul.

Se uită calmă la mine. Apoi adaugă o linguriţă de zahăr