— E amuzant, Markos, dar majoritatea oamenilor fac exact pe dos. Cred că trăiesc aşa cum vor. Dar, ceea ce îi ghidează de fapt, e lucrul de care le e frică. Ceea ce nu vor.

— Nu mă prind, Mamá.

— Ei bine, să te luăm pe tine ca exemplu. Ai plecat de aici. Ţi-ai făcut o viaţă. Ţi-a fost mereu frică să nu cumva să te fi reţinut aici cu mine. Te temeai să nu te trag înapoi. Sau hai să o luăm pe Thalia. A rămas aici pentru că nu voia să se mai holbeze oamenii la ea.

O privesc în timp ce bea din cafeaua în care mai pune o linguriţă plină de zahăr. Îmi amintesc cum, în necunoştinţă de cauză, m-am simţit întotdeauna un băiat care încerca să se ia la ceartă cu ea. Vorbea într-un fel anume care nu mai lăsa loc de replică, luându-mă prin învăluire şi spunându-mi adevărul exact de la început, limpede şi direct. Eram mereu învins şi mă simţeam dezarmat înainte să apuc să spun mai mult de un cuvânt. Mi s-a părut mereu nedrept.

— Dar tu, Mamá? întreb eu. De ce ţi-e frică? Ce nu vrei?

— Să fiu o povară.

— Nu o să fii.

— O, ai dreptate, Markos!

La această remarcă misterioasă mă cuprinde o nelinişte. Îmi zboară gândul la scrisoarea pe care mi-o dăduse Nabi la Kabul, confesiunea sa postumă. Pactul pe care Suleiman Wahdati îl făcuse cu el. Nu mă pot abţine să nu mă întreb dacă Mamá nu a încheiat un pact similar cu Thalia, dacă nu a ales-o pe Thalia să o salveze când va veni timpul. Ştiu că Thalia ar putea face asta. E puternică acum. Ar salva-o pe Mamá.

Mamá îmi studiază faţa cu atenţie.

— Ai viaţa şi munca ta, Markos, spune ea mai blând acum, schimbând cursul conversaţiei, ca şi cum ar fi intrat în mintea mea şi mi-ar fi văzut îngrijorarea.

Protezele dentare, scutecele, papucii de casă pufoşi – m-au făcut să o subestimez. Încă e stăpână pe situaţie. Va fi întotdeauna.

— Nu vreau să te trag în jos.

În cele din urmă, o minciună – acest ultim lucru pe care îl spune – dar o minciună blândă. Nu pe mine m-ar trage în jos. Ştie asta la fel de bine ca şi mine. Sunt absent, sunt la mii de kilometri depărtare. Toată munca şi truda ar cădea pe Thalia. Dar Mamá mă include şi pe mine, acordându-mi ceva ce nu am câştigat şi nici nu am încercat să câştig.

— N-ar fi aşa, spun eu încet.

Mamá zâmbeşte.

— Apropo de munca ta, cred că ştii că nu prea am fost de acord când te-ai hotărât să pleci în ţara aia.

— Am bănuit, da.

— Nu am înţeles de ce ai plecat. De ce ai renunţat la tot – la practică, la bani, la casa din Atena pentru care ai muncit – şi te-ai refugiat în locul ăla periculos?

— Am avut eu motivele mele.

— Ştiu.

Îşi ridică ceaşca la buze, apoi o pune jos fără să fi luat vreo înghiţitură.

— La naiba, nu sunt bună la asta, spune ea încet, aproape timidă, dar ce încerc să-ţi spun e că te-ai dovedit a fi bun până la urmă. M-ai făcut să fiu mândră de tine, Markos.

Mă uit la mâinile mele. Îi simt cuvintele pătrunzându-mi prin piele. M-a speriat. M-a luat prin surprindere. Cu ce a zis. Sau cu lumina blândă din ochii ei atunci când a spus asta. Nu ştiu ce se aşteaptă să-i răspund.

— Mulţumesc, Mamá, reuşesc să îngaim.

Nu pot spune mai multe, stăm în linişte o vreme, în aerul greu, încărcat de conştiinţa timpului pierdut şi a ocaziilor irosite.

— Voiam să te întreb ceva, spune Mamá.

— Ce anume?

— James Parkinson. George Huntington. Robert Graves. John Down. Acum şi confratele ăsta al meu, Lou Gehrig. Cum de au ajuns bărbaţii să pună monopol şi pe numele bolilor?

Clipesc, iar Mamá clipeşte şi ea, apoi râde şi eu la fel. Chiar dacă înăuntrul meu sunt distrus.

În dimineaţa următoare, stăm întinşi afară pe şezlonguri. Mamá poartă un fular gros şi un hanorac parka gri şi stă cu picioarele sub o pătură din lână care îi ţine de cald împotriva frigului aspru. Bem cafea şi gustăm din gutuia coaptă cu aromă de scorţişoară pe care Thalia a cumpărat-o pentru această ocazie. Ne uităm prin ochelarii de eclipsă la cer. Soarelui îi lipseşte o bucăţică din marginea nordică, arată cumva ca logo-ul de pe laptopul Apple pe care Thalia îl deschide periodic ca să posteze comentarii pe un forum online. Peste tot pe stradă, oamenii s-au aşezat pe trotuare s-au urcat pe acoperişul caselor ca să privească spectacolul. Câţiva şi-au dus familiile la celălalt capăt al insulei, unde au fost instalate telescoape de Societatea Astronomică Elenă.

— Când trebuie să atingă apogeul? întreb eu.

— Aproape de zece şi jumătate, spune Thalia.

Îşi ridică ochelarii şi se uită la ceas.

— Cam într-o oră.

Îşi freacă mâinile cu nerăbdare şi tastează ceva pe laptop.

Le privesc pe amândouă, pe Mamá cu ochelarii ei negri, cu mâinile străbătute de vene albastre aşezate pe piept, pe Thalia care apasă furioasă pe taste, cu părul alb ieşindu-i de sub fesul pe care-l purta pe cap.

Te-ai dovedit a fi bun.

Noaptea trecută, întins pe canapea, în timp ce mă gândeam la ce spusese Mamá, gândurile mi-au zburat la Madaline. Mi-am amintit cum, copil fiind, sufeream din cauza tuturor acelor lucruri pe care Mamá nu le făcea, dar alte mame da. Să mă ţină de mână în timp ce mergeam. Să mă aşeze la ea în poală, să-mi citească poveşti înainte de culcare, să mă sărute de noapte bună. Aceste lucruri erau adevărate. Dar, în toţi acei ani, nu ştiusem un adevăr mult mai mare, ce zăcea nemărturisit şi neapreciat, îngropat adânc sub ceea ce-mi doream cel mai mult. Şi anume faptul că Mamá mea nu m-ar părăsi niciodată. Acesta era cadoul ei pentru mine, să ştiu sigur că nu-mi va face ceea ce i-a făcut Madaline Thaliei. Era Mamá mea şi nu m-ar fi părăsit. Acceptasem şi mă aşteptasem pur şi simplu la o astfel de atitudine. Nu-i mulţumisem niciodată pentru asta mai mult decât îi mulţumisem soarelui că strălucea deasupra mea.

— Priviţi! exclamă Thalia.

Dintr-odată,