pretutindeni în jurul nostru – pe jos, pe pereţi, pe haine – se materializaseră seceri mici de lumină, soarele în formă de semilună strălucind printre frunzele măslinului din curte. Zăresc o lumină în formă de semilună pe cafeaua din cană, în timp ce alta dansează pe şireturile mele.

— Arată-mi mâinile, Odie, spune Thalia. Repede!

Mamá îşi deschide mâinile cu palmele în sus. Thalia scoate din buzunar un pătrat de sticlă tăiată. O ţine deasupra mâinilor mamei. Dintr-o dată, curcubeie mici în formă de semilună tremură pe pielea ridată a mâinilor mamei. Ea cască gura.

— Uită-te la asta, Markos, spune Mamá, râzând nestânjenită, cu încântare, ca o şcolăriţă.

Nu i-am mai văzut niciodată zâmbetul atât de pur, atât de nevinovat.

Stăm toţi trei şi ne uităm la curcubeiele mici care tremură pe mâinile mamei, iar eu simt o tristeţe şi o durere veche, ca nişte gheare în gâtul meu.

Te-ai dovedit a fi bun.

M-ai făcut să fiu mândră de tine, Markos.

Am cincizeci şi cinci de ani. Am aşteptat toată viaţa să aud aceste cuvinte. E prea târziu acum pentru asta? Pentru noi? Am irosit prea multe pentru prea mult timp eu şi Mamá? O parte din mine crede că ar fi mai bine să continuăm cum am făcut până acum, să ne comportăm ca şi cum nu am şti cât de nepotrivit ne-am purtat unul cu celălalt. E mai puţin dureros aşa. Poate ar fi fost mai bine ca acest capitol să nu aibă loc, pentru că era deja târziu. Această licărire fragilă, tremurătoare a relaţiei pe care am fi putut-o avea mereu. Tot ce ar putea genera ar fi regret, îmi spun eu, şi la ce ar fi bun regretul? Nu aduce nimic înapoi. Ce am pierdut este irecuperabil.

Şi totuşi, când Mamá îmi spune:

— Nu-i frumos, Markos?

Îi răspund:

— Ba da, Mamá. E frumos.

Simt ceva deschizându-se înăuntrul meu, mă întind şi îi iau mâna în mâna mea.

Capitolul 9

Iarna 2010

 

Când eram mică, eu şi tata aveam un ritual în fiecare seară. După ce spuneam de douăzeci şi unu de ori Bismillah{41} şi tata mă învelea cu pătura, se aşeza lângă mine şi culegea visele rele din capul meu, prinzându-le între degetul mare şi arătător. Degetele lui se mutau de pe frunte pe tâmple, căutau cu răbdare în spatele urechilor, în spatele capului, iar el scotea un pocnet – la fel ca atunci când destupi o sticlă – la fiecare coşmar pe care îl scotea din creierul meu. Ascundea visele, unul după altul, într-un sac invizibil pe care-l ţinea în poală şi îl strângea tare cu şiretul. Se uita apoi prin aer căutând vise fericite care să le înlocuiască pe cele pe care le prinsese. Îl priveam ridicându-şi uşor capul şi încruntându-se, cercetând totul cu privirea, ca şi cum s-ar fi străduit să audă o muzică din depărtare. Îmi ţineam respiraţia, aşteptând momentul în care pe faţa tatălui meu se aşternea zâmbetul şi rostea melodios: A, aici e unul, şi-şi ţinea mâinile căuş, lăsând visul să aterizeze în palmele sale la fel cum cade o frunză rotindu-se dintr-un copac. Uşurel apoi, atât de uşurel – tata spunea că toate lucrurile bune în viaţă sunt fragile şi uşor de pierdut – îşi ridica mâinile spre faţa mea, îşi freca palmele de frunte şi lăsa fericirea să-mi pătrundă în minte.

Ce o să visez la noapte, Baba? întrebam eu.

A! Ei bine, noaptea asta este una specială, spunea el întotdeauna, înainte să se apuce să-mi povestească despre ea. Inventa pe moment o poveste. În unul din visele pe care mi le dăruise, devenisem cea mai faimoasă pictoriţă din lume. În altul, eram regină peste o insulă vrăjită şi aveam un tron zburător. Mi-a dat chiar şi unul despre desertul meu preferat, Jell-O. Aveam puterea, cu o mişcare din baghetă, să transform orice în Jell-O – un autobuz de la şcoală, Empire State Building, ba chiar şi întregul Ocean Pacific, dacă voiam. Nu o dată am salvat planeta de la distrugere, făcând o mişcare cu bagheta în faţa unui meteorit care o ameninţa. Tata, care nu vorbea niciodată mult despre tatăl lui, spunea că de la el a moştenit abilitatea asta de a spune poveşti. Spunea că, atunci când era băiat, tatăl lui îl lua uneori – dacă avea chef, ceea ce nu se întâmpla des – şi îi spunea poveşti cu djinn-i, cu zâne şi div-i.

În unele nopţi, făceam schimb de roluri cu Baba. El închidea ochii, iar eu îmi treceam palmele pe deasupra feţei lui, începând cu fruntea, pe deasupra bărbii ţepoase de pe obraji şi a firelor aspre din mustaţă.

Deci, ce o să visez la noapte? şoptea el, luându-mi mâinile în mâinile lui. Şi zâmbea. Pentru că ştia deja ce vis îi dădusem. Era mereu acelaşi. Visul în care el şi sora lui mai mică stau întinşi sub un măr în floare, trăgând un pui de somn la amiază. Soarele cald le încălzea obrajii, iar lumina lui cădea în iarbă, peste frunze şi în mulţimea de flori de măr.

Am fost singură la părinţi şi de cele mai multe ori mă simţeam singură. După ce m-au avut pe mine, părinţii mei, care se întâlniseră în Pakistan când aveau amândoi vreo patruzeci de ani, s-au hotărât să nu mai sfideze soarta a doua oară. Îmi amintesc cum mă uitam cu invidie la toţi copiii din cartier, de la şcoală, care aveau un frate sau o soră mai mică. Cât de confuză eram de modul în care unii dintre ei se purtau cu ceilalţi, fără să-şi dea seama cât de norocoşi erau. Se comportau ca nişte câini sălbatici. Se ciupeau, se loveau, se împingeau, se trădau unul pe altul cum le trecea prin minte. Şi mai şi râdeau. Nu vorbeau unul cu celălalt. Eu nu înţelegeam deloc un astfel de comportament. Mi-am petrecut cei mai mulţi ani ai copilăriei tânjind după un frate sau o soră. Ceea ce îmi doream cu adevărat era să fi