avut o soră geamănă, cineva care să fi plâns lângă mine în pătuţ, să doarmă cu mine, să fie hrănită la sânul Mamei împreună cu mine. Cineva pe care să-l iubesc necondiţionat, din toată inima, şi în acea faţă să mă regăsesc pe mine.

Aşa că sora mai mică a lui Baba, Pari, era însoţitoarea mea secretă, invizibilă tuturor mai puţin mie. Era sora mea, cea pe care mi-am dorit-o mereu. O vedeam în oglinda de la baie când ne spălam dimineaţa pe dinţi, una lângă cealaltă. Ne îmbrăcam împreună. Mă urma la şcoală şi stătea alături de mine în clasă – uitându-mă drept la tablă, puteam zări mereu cu coada ochiului părul ei negru şi profilul de porţelan. O luam cu mine în pauză la locul de joacă, îi simţeam prezenţa în spatele meu când mă dădeam pe tobogan sau săream de la o bară la cealaltă. După şcoală, când stăteam în bucătărie şi făceam schiţe, desena cu răbdare lângă mine sau se uita pe fereastră până terminam ce lucram şi mergeam afară să sărim coarda, cu umbrele noastre gemene sărind pe asfalt.

Nimeni nu ştia de jocurile mele cu Pari. Nici măcar tata. Era secretul meu.

Uneori, când nu era nimeni prin preajmă, mâncam struguri şi vorbeam încontinuu – despre jucării, despre cele mai gustoase cereale, despre desenele animate care ne plăceau, despre copiii de la şcoală care nu ne erau simpatici, despre profesorii care erau foarte exigenţi. Aveam aceeaşi culoare preferată (galbenul), ne plăcea aceeaşi îngheţată (de cireşe negre), ne uitam la aceeaşi emisiune la televizor (Alf) şi voiam amândouă să devenim artiste când aveam să fim mari. Îmi imaginam că arătăm amândouă exact la fel, pentru că, până la urmă, eram gemene. Uneori aproape că puteam să o văd – chiar să o văd, vreau să spun – exact la limita unghiului meu vizual. Am încercat să o desenez şi, de fiecare dată, le-am dat ochilor aceeaşi lumină verde, uşor inegală, pe care o aveau şi ochii mei, acelaşi păr negru ondulat, aceleaşi sprâncene lungi şi îmbinate, care aproape se atingeau. Dacă mă întreba cineva, spuneam că mă desenasem pe mine.

Povestea despre cum şi-a pierdut tatăl meu surioara îmi era la fel de familiară ca şi poveştile pe care mi le spusese mama despre Profet, poveşti pe care le-am învăţat din nou mai târziu, când m-au înscris la şcoala de duminică la o moschee din Hayward. Totuşi, în ciuda familiarităţii relatării, ceream în fiecare seară să aud din nou povestea lui Pari, prinsă în atracţia gravitaţiei ei. Poate doar pentru că purtam acelaşi nume. Poate de asta simţeam o legătură între noi, neclară, confuză, învăluită în mister, dar, cu toate acestea, adevărată. Era însă mai mult decât atât. Mă simţeam atinsă de ea, ca şi cum fusesem marcată de ceea ce i se întâmplase. Eram interconectate, simţeam, printr-un ordin nevăzut, în feluri pe care nu le înţelegeam în întregime, că eram conectate dincolo de numele noastre, de legăturile noastre de familie, ca şi cum, împreună, am fi completat un puzzle.

Eram sigură că, dacă aş asculta cu multă atenţie povestea ei, aş descoperi ceva legat de mine însămi.

Crezi că tatăl tău a fost trist? Că a vândut-o?

Unii oameni îşi ascund tristeţea foarte bine, Pari. Aşa era el. Nu ai fi putut spune asta uitându-te la el. Era un om puternic. Dar cred că da, cred că era trist înăuntrul lui.

Tu eşti?

Tata zâmbea şi spunea: De ce ar trebui să fiu când te am pe tine? Dar chiar şi la vârsta aceea mi-am dat seama. Era ca un semn din naştere pe faţa lui.

De fiecare dată când vorbeam despre asta, în mintea mea se năştea o fantezie. În fantezia asta, economiseam toţi banii, nu cheltuiam nici măcar un dolar pe bomboane sau abţibilduri, iar când porcuşorul meu de economii avea să fie plin – deşi nu era deloc un porcuşor, ci o sirenă care stătea pe o stâncă – l-aş fi spart, aş fi băgat toţi banii în buzunar şi aş fi plecat în căutarea surorii tatălui meu, oriunde ar fi fost ea, şi, când aş fi găsit-o, aş fi răscumpărat-o şi i-aş fi adus-o lui Baba. L-aş fi făcut foarte fericit pe tata. Nu-mi doream nimic mai mult pe lume decât să fiu cea care-i înlătură tristeţea.

Deci ce o să visez în noaptea asta? întreba Baba.

Ştii deja.

Un alt zâmbet. Da, ştiu.

Baba?

Mmm?

Era o soră bună?

Era perfectă.

Mă săruta pe obraji şi mă învelea cu pătura până la gât. La uşă, imediat după ce stingea lumina, se oprea.

Era perfectă, spunea el. Ca şi tine.

Aşteptam mereu până închidea uşa înainte să mă dau jos din pat, să mai iau o pernă şi să o aşez lângă a mea. Adormeam în fiecare noapte simţind inimi gemene bătându-mi în piept.

 

Mă uit la ceas în timp ce virez pe autostradă de la intrarea pe Old Oakland Road. E deja douăsprezece şi jumătate. Îmi va lua cel puţin patruzeci de minute să ajung la aeroportul din San Francisco, cu condiţia să nu fie vreun accident sau lucrări pe autostrada 101. În plus, este un zbor internaţional, aşa că va trebui să treacă pe la vamă, ceea ce îmi va mai da poate un pic de timp. Trec pe banda stângă şi măresc viteza Lexus-ului până la optzeci de kilometri pe oră.

Îmi amintesc un mic miracol al unei conversaţii pe care o avusesem cu Baba, cam cu o lună în urmă. Schimbul de cuvinte a fost ca un balsam pentru suflet. Întârziasem cu prânzul, iar el şi-a întors capul spre mine din fotoliul lui şi a remarcat, pe cel mai blând ton critic posibil, că eram programată genetic să nu fiu punctuală. La fel ca