Dar, pe de altă parte, a continuat zâmbind, ca să mă liniştească parcă: nu există om fără cusur.

Aşa că acesta este cusurul minor pe care Domnul mi l-a scos în cale, atunci? am întrebat eu, punându-i farfuria cu orez şi fasole în poală. Întârzierea obişnuită?

Şi a făcut-o şovăind atât de mult, aş putea adăuga. Baba s-a întins după mâinile mele. Atât de aproape, atât de aproape de perfecţiune te-a făcut.

Ei bine, dacă vrei, o să-ţi mai împărtăşesc câteva.

Le ai ascunse, nu?

O, grămezi! Gata să apară. Pentru când vei fi bătrân şi neajutorat.

Sunt bătrân şi neajutorat.

Acum vrei să-mi fie milă de tine.

Încerc să găsesc un post de radio care să-mi placă, schimbând de pe dezbateri, pe country, jazz, pe mai multe dezbateri. Îl opresc. Sunt neliniştită şi emoţionată. Mă întind după telefonul care se află pe scaunul de lângă mine. Sun acasă şi las telefonul deschis în poală.

— Alo?

— Salaam, Baba. Eu sunt.

— Pari?

— Da, Baba. E totul bine acasă cu tine şi cu Hector?

— Da. E un tânăr minunat. A făcut ouă. Le-am mâncat cu pâine prăjită. Unde eşti?

— Sunt în maşină, spun eu.

— Te duci la restaurant? Nu eşti în tură azi, nu?

— Nu, sunt în drum spre aeroport, Baba. Iau pe cineva.

— OK. O să o rog pe mama ta să ne pregătească prânzul, spune el. Ne-ar putea aduce ceva de la restaurant.

— În regulă, Baba.

Spre uşurarea mea, nu o mai menţionează din nou. Dar, în unele zile, nu se mai opreşte. De ce nu-mi spui unde e, Pari? I se face o operaţie? Nu mă minţi! De ce mă minte toată lumea? A plecat? E în Afganistan? Atunci plec şi eu! Mă duc la Kabul şi nu mă poţi opri. Tot timpul facem aşa, Baba plimbându-se confuz prin cameră, eu alimentându-l cu minciuni, încercând să-i distrag atenţia cu colecţia de cataloage de amenajare a casei sau cu ceva de la televizor. Uneori merge, însă alteori păcălelile mele nu ţin. Se îngrijorează până îi dau lacrimile şi devine isteric. Se loveşte peste cap şi se leagănă în faţă şi în spate pe scaun, suspinând, cu picioarele tremurându-i, şi atunci trebuie să-i dau un Ativan. Aştept să închidă ochii şi, când o face în sfârşit, mă aşez pe canapea, extenuată cu respiraţia tăiată, aproape în lacrimi. Mă uit cu dor la uşa de la intrare şi la ce se află dincolo de aceasta şi vreau să trec prin ea şi să continui să merg. Atunci Baba geme în somnul său, iar eu mă dau în spate, simţindu-mă vinovată.

— Pot să vorbesc cu Hector, Baba?

Aud cum îşi dau din mână în mână receptorul. În fundal, zgomotul unui public oftând într-o emisiune de divertisment, apoi aplauze.

— Bună, domnişoară.

Hector Juarez locuieşte peste drum de noi. Suntem vecini de mult timp şi am devenit prieteni în ultimii ani. Vine pe la noi de câteva ori pe săptămână şi atunci eu şi el mâncăm chestii nesănătoase, ne uităm la tâmpenii la televizor până noaptea târziu, cel mai adesea la reality-showuri. Înfulecăm pizza rece şi clătinăm din cap cu o fascinaţie morbidă la vederea maimuţărelilor de pe ecran. Hector a fost în marină şi a staţionat în sudul Afganistanului. Cu câţiva ani în urmă, a fost grav rănit într-un atentat cu dispozitive explozive improvizate. Toată lumea din bloc şi-a făcut apariţia când, în sfârşit, s-a întors de la VA{42}. Părinţii lui agăţaseră o pancartă cu Bine ai venit acasă, Hector! în curtea din faţă, aduseră baloane şi o mulţime de flori. Toată lumea a bătut din palme când părinţii s-au oprit în faţa casei. Mai mulţi vecini pregătiseră plăcinte. Oamenii îi mulţumeau pentru ce făcuse pentru ţară. Îi spuneau: Fii puternic acum! Domnul să te binecuvânteze! Tatăl lui Hector, Cesar, a venit la noi câteva zile mai târziu şi am instalat împreună cu el aceeaşi rampă pentru cărucioare pe care Cesar o construise în faţa casei lui, care ducea la uşa din faţă, cu steagul american înălţat deasupra. Îmi amintesc că, în timp ce lucram amândoi la rampă, am simţit nevoia să-i cer iertare lui Cesar pentru ce i se întâmplase lui Hector în ţara natală a tatălui meu.

— Bună, spun eu. M-am gândit să văd ce faceţi.

— E totul bine, spune Hector. Am mâncat. Am făcut Price Is Right. Ne răcorim acum cu Wheel. Următorul e Feud.

— Au! Scuze.

— Pentru ce, mija? Ne simţim bine. Nu-i aşa, Abe?

— Mulţumesc că i-ai făcut ouă, spun eu.

Hector vorbeşte puţin în şoaptă.

— Clătite, de fapt. Şi ce crezi? I-au plăcut la nebunie. A mâncat vreo patru.

— Chiar îţi rămân datoare.

— Hei, chiar mi-a plăcut tabloul nou, domnişoară. Acela cu puştiul care poartă o pălărie caraghioasă. Abe mi l-a arătat. Şi el era mândru. A spus ceva de genul: Bravo! Ar trebui să fii mândru, omule!

Zâmbesc în timp ce schimb benzile ca să-l las să treacă pe un şofer care merge exact în spatele meu.

— Poate că ştiu acum ce o să-ţi iau cadou de Crăciun.

— Aminteşte-mi din nou de ce nu putem să ne căsătorim? spune Hector.

Îl aud pe Baba protestând în fundal, iar pe Hector râzând, departe de receptor.

— Glumesc, Abe. Ia-mă uşor. Sunt un invalid.

Apoi, către mine:

— Cred că tatăl tău tocmai mi-a arătat paştunul dinăuntrul lui.

Îi amintesc să-i dea lui Baba pastilele înainte de prânz şi închid.

Este ca şi cum aş vedea fotografia unei personalităţi de la radio, care nu arată niciodată aşa cum ţi-ai imaginat-o când îi asculţi vocea în maşină. În primul rând, e în vârstă. Sau destul de în vârstă. Bineînţeles