că ştiam asta. Făcusem calculele şi estimasem că trebuie să fi trecut cu puţin de şaizeci de ani. Doar că e greu să împac această femeie subţire, cu părul cărunt, cu fetiţa pe care mi-am imaginat-o mereu, de trei ani, cu părul negru şi ondulat şi cu sprâncene lungi, care aproape se întâlneau, la fel ca ale mele. Şi e mai înaltă decât mi-am închipuit. Îmi dau seama de asta, chiar dacă stă jos pe o bancă lângă un chioşc unde se vând sendvişuri, uitându-se cu timiditate în jur, ca şi cum s-ar fi rătăcit. Are umerii mici şi o statură delicată, o faţă plăcută, părul întins, dat pe spate, prins cu o bentiţă croşetată. Poartă cercei din jad, blugi şterşi, un pulover-tunică lung de culoare roz-portocaliu şi o eşarfa galbenă strânsă în jurul gâtului cu lejera eleganţă europeană. Mi-a scris în ultimul e-mail că va purta această eşarfa ca să o pot repera mai uşor.

Nu m-a văzut încă. Mai zăbovesc câteva minute printre călătorii care împing prin terminal cărucioarele cu bagaje şi şoferii care ţin pancarte cu numele celor pe care îi aşteaptă. Inima începe să-mi bată tare şi îmi spun: E ea. E ea. E chiar ea. Apoi privirile noastre se întâlnesc şi citesc pe faţa ei că mă recunoaşte. Îmi face cu mâna.

Ne întâlnim lângă bancă. Îmi zâmbeşte şi simt cum genunchii mi se înmoaie. Are exact zâmbetul lui Baba – în afară de un gol cât o boabă de orez între incisivii de sus – strâmb pe stânga, făcând ochii mici, aproape să-i închidă, înclinându-şi uşor capul. Se ridică şi îi observ mâinile, încheieturile noduroase, degetele îndepărtate de cel mare la prima articulaţie, umflăturile cât năutul la încheietura mâinii. Simt cum mi se strânge stomacul, pare atât de dureros.

Ne îmbrăţişăm, iar ea mă sărută pe obraji. Pielea ei este moale ca mătasea. Când ne dăm drumul, mă ţine la distanţă, cu mâinile pe umerii mei, şi se uită la faţa mea ca şi cum ar evalua o pictură. Îi văd ochii în lacrimi, dar plini de fericire.

— Îmi cer scuze că am întârziat.

— Nu-i nimic, spune ea. Sunt în sfârşit cu tine! Mă bucur atât de mult – Is nussing. At lass, too be weez yoo! Accentul franţuzesc e mai pronunţat decât la telefon.

— Şi eu mă bucur, îi spun. Cum a fost zborul?

— Am luat o pastilă, altfel ştiam că nu o să pot dormi, că o să stau trează tot timpul. Pentru că sunt prea fericită şi emoţionată.

Se uită la mine, zâmbindu-mi fericită – ca şi cum i-ar fi frică să nu se rupă vraja dacă îşi îndepărtează privirea – până când vocea care iese din amplificatorul de sunet de deasupra capului îi sfătuieşte pe pasageri să anunţe identificarea vreunui bagaj nesupravegheat, şi atunci faţa i se destinde puţin.

— Abdullah ştie că vin?

— I-am spus că îi voi aduce un oaspete acasă, spun eu.

Mai târziu, în maşină, îi tot arunc priviri scurte. E cel mai ciudat lucru care mi se întâmplă. E ceva atât de ciudat şi de ireal! Pari Wahdati stă în maşina mea, la numai câţiva centimetri de mine. Timp de o clipă o văd extrem de limpede – cu eşarfa galbenă în jurul gâtului, cu părul scurt şi fragil la bază, cu aluniţa de culoarea cafelei sub urechea stângă – şi, în următoarea, trăsăturile ei sunt învăluite într-un fel de abur, ca şi cum m-aş uita la ea prin nişte ochelari cu lentilele neşterse. Simt un fel de ameţeală.

— Eşti bine? mă întreabă ea, uitându-se la mine, în timp ce-şi pune centura de siguranţă.

— Mă tot gândesc că ai să dispari.

— Cum aşa?

— Mi se pare… cam incredibil, spun eu, râzând nervos. Că exişti cu adevărat. Că eşti într-adevăr aici.

Dă din cap, zâmbind.

— A, şi pentru mine la fel. Şi pentru mine e ciudat. Ştii, toată viaţa mea nu am mai întâlnit pe cineva care să aibă acelaşi nume ca mine.

— Nici eu.

Pun cheia în contact.

— Povesteşte-mi despre copiii tăi.

În timp ce ies din parcare, îmi vorbeşte despre ei, spunându-le pe nume, ca şi cum i-aş fi ştiut dintotdeauna, ca şi cum eu şi copiii ei crescuserăm împreună, merseserăm la picnicuri în familie şi în tabere şi am fi petrecut vacanţele de vară în staţiunile de la malul mării, unde ne-am fi făcut coliere din scoici şi ne-am fi îngropat unul pe altul în nisip.

Îmi doresc să fi fost aşa.

Îmi spune că fiul ei, Alain – „şi vărul tău”, adaugă ea – şi soţia lui, Ana, au un al cincilea copil, o fetiţă, şi s-au mutat la Valencia, unde şi-au cumpărat o casă. „Finalement, au părăsit apartamentul acela detestabil din Madrid!” Primul copil, Isabelle, care scrie coloane sonore pentru televiziune, compune acum muzica pentru primul ei film important. Iar soţul Isabellei, Albert, e bucătar-şef la un renumit restaurant din Paris.

— Ai avut un restaurant, nu? întreabă ea. Cred că mi-ai scris asta în e-mail-ul tău.

— Ei bine, a fost al părinţilor mei. A fost visul tatălui meu dintotdeauna să aibă un restaurant. I-am ajutat să-l administreze. Dar a trebuit să-l vând cu câţiva ani în urmă. După ce mama a murit, iar Baba a devenit… incapabil să se ocupe de el.

— A, îmi pare rău!

— O, stai liniştită! Nici eu nu eram făcută pentru munca într-un restaurant.

— Cred că nu. Eşti o artistă.

Îi spusesem în trecere, prima dată când vorbisem şi mă întrebase cu ce mă ocup, că visez să merg la şcoala de arte într-o bună zi.

— De fapt, sunt ceea ce se cheamă transcripţionistă.

Mă ascultă cu atenţie în timp ce îi explic că lucrez pentru o firmă care procesează date pentru companii mari din clasamentul Fortune 500.

— Scriu formulare pentru ei. Broşuri, chitanţe, liste cu clienţi, liste cu e-mail-uri, chestii de genul ăsta. Cel mai important e să ştii cum să scrii un text. Iar salariul e decent.

— Înţeleg, spune ea.

Stă şi se gândeşte, apoi mă întreabă:

— E interesant pentru tine să faci asta?

Trecem pe lângă Redwood City în drumul nostru spre sud. Mă întind peste picioarele ei şi îi arăt ceva pe fereastră.

— Vezi clădirea aia? Cea înaltă cu un semn albastru?

— Da?

— Acolo