— Ah, bon? se întoarce să se uite la clădire, în timp ce trecem pe lângă ea. Eşti norocoasă.

— Cum aşa?

— Să ştii de unde vii.

— Cred că nu m-am gândit niciodată prea mult la asta.

— Bah, bineînţeles că nu. Dar e important să ştii asta, să-ţi cunoşti rădăcinile. Să ştii de unde ai pornit ca om. Dacă nu, propria viaţă ţi se pare ireală. Ca un puzzle. Vous comprenez? Ca şi cum ai pierdut începutul unei poveşti şi acum eşti în mijlocul ei, încercând să o înţelegi.

Îmi închipui că aşa se simte Baba zilele astea. Viaţa lui e plină de goluri. Fiecare zi e o poveste mistificatoare, un puzzle prin care trebuie să treacă.

Mergem în linişte câţiva kilometri.

— Dacă mi se pare interesantă munca mea? repet eu. Am venit într-o zi acasă şi am găsit apa curgând în chiuveta de la bucătărie. Pe jos erau cioburi, iar aragazul era deschis. Atunci am ştiut că nu-l mai puteam lăsa singur pe tata. Şi, pentru că nu puteam lua un îngrijitor permanent, mi-am căutat un serviciu care să-mi permită să lucrez de acasă. „Interesant” nu a fost un termen care să conteze prea mult.

— Iar şcoala de arte poate aştepta.

— Trebuie.

Îmi fac griji că va spune cât de norocos e Baba să aibă o fată ca mine, dar, spre uşurarea şi recunoştinţa mea, ea doar dă din cap, uitându-se la semnele de circulaţie de pe autostradă. Totuşi, alţi oameni – mai ales afgani – remarcă mereu cât de norocos este Baba, ce binecuvântare sunt pentru el. Vorbesc despre mine cu admiraţie. Mă transformă într-o sfântă, eu fiind fiica ce a renunţat eroic la o viaţă strălucitoare, plină de confort şi privilegii, ca să stea acasă şi să aibă grijă de tatăl ei. Dar mai întâi de mamă, spun ei, cu o scânteie de compătimire în voce, îmi imaginez. Toţi acei ani în care a îngrijit-o. Ce greu a mai fost! Şi acum tatăl. Nu a fost niciodată o femeie atrăgătoare, dar a avut un pretendent. Era american, tipul cu panourile solare. S-ar fi putut căsători cu el. Dar nu a făcut-o. Din cauza lor. A lucrurilor pe care le-a sacrificat. O, fiecare părinte ar trebui să aibă o fată ca ea! Mă complimentează pentru buna dispoziţie. Sunt uimiţi de curajul meu şi de nobleţea mea, aşa cum unii se minunează să vadă că există oameni care au învins o diformitate fizică sau poate un defect de vorbire, ce altfel ar fi putut să le distrugă viaţa.

Dar nu mă recunosc în această versiune a poveştii. De exemplu, în unele dimineţi, îl surprind pe Baba stând pe marginea patului, uitându-se la mine cu privirea lui umedă, nerăbdător să-i pun şosete în picioarele lui uscate şi pătate, îmi mârâie numele şi face o faţă de copil. Îşi strâmbă nasul într-un fel care-l face să arate ca un rozător înspăimântător şi ud şi mi-e ciudă pe el când face faţa asta. Mi-e ciudă pentru că e aşa cum e. Mi-e ciudă pentru că mi-a îngustat graniţele existenţei, fiind motivul pentru care mi-am pierdut cei mai frumoşi ani din viaţă. Sunt zile în care nu-mi doresc decât să fiu liberă, departe de el, de nervozitatea şi dependenţa lui faţă de mine. Nu sunt deloc o sfântă. Recunosc.

Ies pe la Thirteenth Street. Câţiva kilometri mai departe, intru pe şoseaua noastă, pe Beaver Creek Court şi opresc motorul.

Pari se uită pe geam la casa noastră cu un etaj, la uşa garajului cu vopseaua cojită, la tocul oliv al geamului, la leii ieftini din piatră care stau de pază de fiecare parte a uşii – nu m-a lăsat inima să scap de ei pentru că Baba îi iubeşte, deşi mă îndoiesc că ar observa dispariţia lor. Locuim în această casă din 1989, eu aveam şapte ani când Baba a închiriat-o şi apoi a cumpărat-o în 1993. Mama a murit în această casă, într-o dimineaţă însorită din Ajunul Crăciunului, într-un pat de spital pe care îl adusesem pentru ea în camera de oaspeţi, unde şi-a petrecut ultimele trei luni din viaţă. Mi-a cerut să o mut în acea cameră pentru priveliştea pe care o putea avea acolo. Spunea că îi înalţă spiritul. Stătea întinsă în pat, cu picioarele umflate şi vinete, şi îşi petrecea zilele uitându-se pe fereastră la strada înfundată, la curtea din faţă cu arţari japonezi pe margine, pe care îi plantase cu ani în urmă, la stratul de flori în formă de stea, la peluza tăiată de o alee îngustă de pietricele, la colinele de la poalele munţilor din depărtare şi la cât de aurii deveneau la amiază, atunci când lumina soarelui cădea puternic peste ele.

— Sunt foarte emoţionată, spune Pari încet.

— E de înţeles, spun eu. Au trecut cincizeci şi opt de ani.

Se uită la mâinile pe care le ţinea în poală.

— Nu-mi amintesc aproape nimic în legătură cu el. Nu-mi amintesc faţa sau vocea lui. Ci doar faptul că mi-a lipsit ceva toată viaţa. Ceva bun. Ceva… A, nu ştiu ce să spun. Asta e tot.

Dau din cap. Mă gândesc mai bine să-i spun cât de mult o înţeleg. Aproape că îmi vine să o întreb dacă şi-a dat seama vreodată de existenţa mea.

Se joacă cu marginile uzate ale eşarfei.

— Crezi că e posibil să-şi aducă aminte de mine?

— Vrei să-ţi spun adevărul?

Îmi caută privirea.

— Da, bineînţeles.

— Probabil e mai bine să nu-şi amintească.

Mă gândesc la ce a spus doctorul Bashiri, medicul părinţilor mei de atâta timp. A spus că Baba are nevoie de regim, de linişte, de ordine. Şi de cât mai puţine surprize. De previzibil.

Deschid portiera.

— Te superi dacă aştepţi un minut în maşină? Îl trimit pe prietenul meu acasă, iar apoi îl poţi vedea pe Baba.

Îşi acoperă ochii cu mâna şi nu aştept să văd dacă avea să plângă sau nu.

Când aveam unsprezece ani, toţi copiii din clasa a şasea de la şcoala elementară au plecat într-o excursie didactică la Acvariul Monterey Bay,