în care se rămânea peste noapte. Toată săptămâna aceea, de luni până vineri, colegii mei nu au vorbit decât despre asta, la bibliotecă sau când se jucau cu mingea în pauză, de cât de mult se vor distra, imediat ce acvariul se va închide, liberi să alerge în jurul exponatelor, în pijamale, printre rechinii-ciocan, specii de calcan, dragoni de mare şi calamari. Profesoara noastră, doamna Gillespie, ne-a spus că vor fi amenajate mese pentru cină în jurul acvariului şi că vom putea alege PB&J{43} sau paste cu brânză. Puteţi lua ca desert negrese{44} sau îngheţată de vanilie, a spus ea. Elevii se vor băga în saci de dormit în acea noapte şi îi vor asculta pe profesori citindu-le poveşti înainte de culcare, şi vor adormi printre căluţi-de-mare, şi sardine, şi rechini-leopard alunecând printre frunzele înalte de alge brune ce se legănau. Joi, atmosfera din clasă atinsese cote maxime. Chiar şi cei care făceau năzbâtii de obicei s-au asigurat că sunt cuminţi şi studioşi, de teamă ca nu cumva năzbâtiile să nu-i coste călătoria la acvariu.

Pentru mine, era ca şi cum mă uitam la un film emoţionant cu sonorul oprit. Mă simţeam exclusă din toată acea stare, neavând o dispoziţie de sărbătoare – aşa cum se întâmpla când colegii mei de clasă mergeau acasă unde îi aşteptau brazii de Crăciun Douglas, ciorapii agăţaţi deasupra şemineului şi grămezile de cadouri. I-am spus doamnei Gillespie că nu merg cu ei. Când m-a întrebat de ce, i-am răspuns că excursia didactică cădea exact de o sărbătoare musulmană. Nu eram sigură că m-a crezut.

În noaptea dinaintea excursiei, am stat acasă cu părinţii şi ne-am uitat la Murder, She Wrote. Încercam să mă concentrez asupra serialului şi să nu mă gândesc la excursie, dar gândul acesta nu-mi dădea pace. Mi-i imaginam pe colegii mei, în acelaşi timp, în pijamale, cu lanterne în mâini, cu frunţile presate de sticla uriaşă în care se aflau ţiparii. Simţeam cum mă strânge ceva în piept şi m-am lăsat moale pe canapea. Baba, întins pe spate pe cealaltă canapea, tocmai îşi arunca în gură o alună prăjită şi chicotea la ceva ce spusese Angela Lansbury. Lângă el, am surprins-o pe mama uitându-se la mine gânditoare, cu faţa întunecată, dar, când privirile ni s-au întâlnit, trăsăturile ei s-au limpezit şi mi-a zâmbit – era un zâmbet tainic, privat – apoi am căutat înăuntrul meu şi m-am forţat să-i zâmbesc. În acea noapte am visat că eram pe o plajă, până la talie în ocean, în apa cu mii de nuanţe de verde şi albastru: jad, safir, smarald, turcoaz, legănându-se încet pe lângă şoldurile mele. La picioare îmi alunecau bancuri compacte de peşti, ca şi cum oceanul era propriul meu acvariu. Se frecau de degetele de la picioare şi îmi gâdilau gambele, erau mii de sclipiri de culori aruncate pe nisipul alb.

În acea duminică, Baba avea o surpriză pentru mine. A închis restaurantul – ceva ce nu făcea aproape niciodată – şi am mers împreună la acvariul din Monterey. Baba a vorbit tot drumul, fiind extrem de emoţionat. Despre cât de mult ne vom distra. Despre cât de nerăbdător era să vadă mai ales rechinii. Despre ce o să mâncăm la prânz. În timp ce vorbea, mi-am amintit de vremea în care, fiind mică, mă lua la grădina zoologică din Parcul Kelley, unde puteai mângâia animalele, şi la grădinile japoneze de lângă, unde puteai vedea crapii Koi. Şi le dădeam nume peştilor, şi stăteam agăţată de mâna lui, şi mă gândeam că nu voi mai avea nevoie de nimeni altcineva cât voi trăi.

La acvariu, m-am plimbat curioasă printre exponate şi i-am răspuns cât am putut de bine la întrebările despre diferitele tipuri de peşte pe care le-am recunoscut. Dar locul era prea luminos şi gălăgios, iar în jurul exponatelor celor mai cunoscute se înghesuiseră prea mulţi vizitatori. Nu semăna deloc cu felul în care îmi imaginasem eu că a decurs noaptea în excursia didactică. Era o luptă. M-a extenuat faptul că a trebuit să mă prefac că mă distrez. Simţeam că o să mă apuce o durere de stomac, aşa că am plecat cam după o oră de vizitat pe acolo. În drum spre casă, Baba s-a tot uitat la mine cu o privire rănită, dezamăgită, ca şi cum ar fi vrut să spună ceva. Simţeam cum mă apasă privirea lui. M-am prefăcut că dorm.

În anul următor, în şcoala gimnazială, fetele de vârsta mea se dădeau cu fard de ochi şi luciu de buze. Mergeau la concertele trupei Boyz II Men, la dansuri şcolare şi la întâlniri de grup în parcul de distracţii Great America. Colegii de clasă se antrenau pentru a juca baschet. Fata care stătea în spatele meu la orele de spaniolă, palidă şi cu pistrui, ieşea cu echipa de înot şi mi-a sugerat întâmplător într-o zi, în timp ce ne strângeam lucrurile de pe bănci după ce a sunat clopoţelul, să vin şi eu. Nu înţelegea de ce refuzam. Părinţilor mei le-ar fi fost ruşine dacă aş fi purtat un costum de baie în public. Nu că aş fi vrut. Eram teribil de conştientă de cum arăta corpul meu. Eram slabă de la talie în sus, dar grasă în partea de jos, izbitor de disproporţionată, ca şi cum gravitatea ar fi atras toată greutatea în partea de jos a corpului. Arătam ca şi cum aş fi fost pusă lângă un copil care se juca unul dintre acele jocuri pe tablă în care trebuie să amesteci şi să potriveşti părţi ale corpului sau, şi mai bine, să le aşeze prost, astfel încât să stârnească râsul tuturor. Mama spunea că am „oasele grele”. Spunea că şi mama ei a avut aceeaşi structură osoasă. În cele din urmă a încetat să mai afirme asta, dându-şi seama, cred, că nicio fată nu dorea să i se spună că e osoasă.

Am făcut lobby ca să-l conving pe Baba să mă lase să mă pregătesc cu echipa de volei, dar m-a