luat în braţe şi şi-a pus mâinile blând în jurul capului meu. Cine mă va duce să mă antrenez? a încercat el să mă convingă. Cine mă va duce la meciuri? O, îmi doresc să ne permitem luxul, Pari, precum părinţii prietenilor tăi, dar eu şi mama ta trebuie să ne câştigăm existenţa. Nu vreau să primim din nou ajutor din partea Statului. Înţelegi, dragostea mea? Ştiu că da.

În ciuda nevoii de a-şi câştiga existenţa, Baba îşi făcea timp să mă ducă la lecţii de farsi în Campbell. În fiecare marţi după-amiaza, după orele de şcoală, stăteam la ora de farsi şi, ca un peşte făcut să înoate împotriva curentului, încercam să ghidez stiloul, împotriva naturii propriei mâini, de la dreapta la stânga. L-am implorat pe Baba să nu mă mai ducă la aceste ore, dar a refuzat. Mi-a mai spus că mai târziu voi aprecia acest lucru. Spunea că, dacă o cultură este o casă, atunci limba este cheia de la uşa din faţă şi de la toate camerele dinăuntru. Fără ea, spunea el, ajungi să fii superficial, fără o casă cum se cuvine sau o identitate legitimă.

Apoi, mai erau duminicile în care îmi puneam pe cap o eşarfă albă din bumbac şi tata mă lăsa la moscheea din Hayward pentru lecţiile din Coran. Camera în care învăţam – alte vreo doisprezece fete afgane şi cu mine – era micuţă, fără aer condiţionat şi mirosea a lenjerie nespălată. Ferestrele erau înguste şi aşezate sus, aşa cum sunt ferestrele de la închisoare în toate filmele. Doamna care ne învăţa era soţia unui băcan din Fremont. Îmi plăcea cel mai mult când ne povestea despre viaţa Profetului, ceea ce mi se părea interesant – cum îşi petrecuse copilăria în deşert, cum i se arătase îngerul Gavriil într-o peşteră şi îi ordonase să recite versuri, cum toată lumea care-l întâlnea era impresionată de faţa lui blândă şi luminoasă. Dar îşi petrecea majoritatea timpului înşiruindu-ne o listă lungă de învăţăminte, avertizându-ne de toate lucrurile pe care trebuie să le evităm cu orice preţ, în calitate de tinere musulmane virtuoase, ca să nu fim corupte de cultura occidentală: băieţii – în primul şi în primul rând – dar şi muzica rap, Madonna, Melrose Place{45}, pantalonii scurţi, dansul, înotul în public, majoretele, alcoolul, şunca, ardeiul iute, burgerii care nu erau halal şi o grămadă de alte lucruri. Stăteam pe podea, transpirând în căldura de acolo, cu picioarele obosite, dorindu-mi să-mi pot da jos eşarfa de pe cap, dar, bineînţeles, nu poţi face asta într-o moschee. M-am uitat la ferestre, dar nu se vedeau decât bucăţi înguste de cer. Tânjeam după momentul în care voi ieşi din moschee, când voi simţi pentru prima dată aerul proaspăt în faţă şi când voi simţi acea uşurare în piept, ca şi cum aş fi scăpat de un nod care mă deranja.

Până atunci însă, singura scăpare era să dau frâu liber gândurilor mele. Din când în când, mă trezeam gândindu-mă la Jeremy Warwick, de la mate. Jeremy avea nişte ochi albaştri inexpresivi. Era un băiat de origine afro-americană, era secretos şi meditativ. Cânta la chitară într-o trupă de garaj – la show-ul anual de talente ale şcolii, interpreta o variantă răguşită a melodiei „House of the Rising Sun”. În clasă, stăteam cu patru bănci în spatele şi la stânga lui. Uneori îmi imaginam cum ne sărutam, el ţinându-şi mâna la spatele gâtului meu, cu faţa atât de aproape de a mea încât eclipsa întreaga lume. Aveam senzaţia acelui fior, când îţi trece cineva uşor o pană moale pe deasupra pântecului sau a membrelor. Bineînţeles că nu s-ar fi putut întâmpla niciodată asta. Nu între noi, între mine şi Jeremy. Dacă a avut cea mai vagă idee de existenţa mea, atunci nu mi-a dat niciodată vreun indiciu în acest sens. Ceea ce era bine, realmente. În felul acesta, puteam pretinde că singurul motiv pentru care nu puteam fi împreună era că nu mă plăcea.

Vara lucram la restaurantul părinţilor mei. Când eram mai mică, îmi plăcea să şterg mesele, să ajut la aranjarea farfuriilor şi a tacâmurilor, să împăturesc şerveţele din hârtie, să pun o gerbera roşie în vazele mici şi rotunde din mijlocul fiecărei mese. Pretindeam că sunt indispensabilă afacerii familiei mele şi că restaurantul s-ar fi dus de râpă dacă nu aş fi eu să mă asigur că oliviera era plină.

Când eram la liceu, zilele la Abe’s Kabob House erau lungi şi toride. Majoritatea lucrurilor care au însemnat ceva pentru mine în copilărie s-au şters. Bătrânul vânzător de sifon din colţ, feţele de masă din muşama, paharele murdare de plastic, numele prost alese ale mâncărurilor de pe meniurile plastifiate – Caravan Kabob, Khyber Pass Pilaf, Silk Route Chicken – posterul urât înrămat al fetei afgane din National Geographic, cel cu ochii – ca şi cum s-ar fi dat vreun decret ca fiecare restaurant afgan să o aibă neapărat pe perete, de unde privea lung. Lângă el, Baba atârnase o pictură în ulei cu minaretele mari din Herat pe care o făcusem în clasa a şaptea. Îmi amintesc cât de mândră şi de încântată eram când a pus-o pe perete, când i-am văzut pe clienţi mâncându-şi kebapul de miel sub opera mea de artă.

La ora prânzului, în timp ce eu şi mama făceam ture de la bucătăria plină de un miros înţepător de fum la mesele unde serveam funcţionari, angajaţi din oraş şi poliţişti, Baba stătea în spatele casei de marcat – Baba în cămaşa lui albă murdară de grăsime, cu părul cărunt ieşindu-i peste nasturele de sus, cu antebraţele groase şi acoperite de păr. Baba zâmbeşte şi dă voios din mână când intră un client nou. Bună ziua, domnule! Bună ziua, doamnă! Bine aţi venit la Abe’s Kabob House. Sunt Abe. Pot să