vă iau comanda? Mă făceam mică văzând că nu-şi dă seama că vorbea ca un linguşitor stupid din Orientul Mijlociu care juca într-un sitcom nereuşit. Apoi, la fiecare servire mai era şi partea aceea în care Baba suna din clopoţelul vechi de cupru. Începuse ca un fel de glumă, presupun. Baba atârnase clopoţelul pe perete în spatele tejghelei unde se afla casa de marcat. Acum, fiecare masă servită era salutată de un clinchet vesel de clopoţel. Clienţii fideli se obişnuiseră cu el – abia dacă-l mai auzeau – iar noii clienţi îl puneau mai ales pe seama şarmului excentric al localului, deşi mai existau şi plângeri din când în când.

Nu vrei să mai suni din clopoţel, a spus Baba într-o noapte. Era primăvara din anul absolvirii liceului. Ne aflam în maşină în faţa restaurantului, după ce închisesem, şi o aşteptam pe mama, care îşi uitase pastilele antiacide înăuntru şi alergase să le ia. Baba avea o expresie cenuşie pe faţă. Fusese într-o dispoziţie proastă toată ziua. O burniţă uşoară cădea peste centrul comercial. Era târziu, iar parcarea era goală, în afară de vreo două maşini care aşteptau la rând la KFC şi o camionetă parcată în faţa curăţătoriei, cu doi tipi care fumau, iar fumul se înălţa în spirale.

Era mai distractiv când nu trebuia să fac asta, am spus eu.

Totul e, cred. A oftat din greu.

Îmi amintesc cum obişnuia să mă facă să simt senzaţii tari, când eram mică, ridicându-mă în braţe şi punându-mă să sun din clopoţel. Când mă lăsa jos din nou, mi se citea fericirea şi mândria pe faţă.

Baba a pornit radiatorul din maşină şi şi-a pus mâinile în sân.

Până la Baltimore e mult.

Eu am spus zâmbitoare: Poţi veni oricând în vizită.

Poţi veni oricând în vizită, a repetat el luându-mă puţin în râs. Trăiesc din gătitul kebapului, Pari.

Atunci o să vin eu în vizită.

Baba s-a uitat la mine şi am observat că era tras la faţă. Melancolia lui era asemenea întunericului de afară care încerca să treacă prin geam.

În fiecare zi timp de o lună am verificat cutia poştală, simţind o undă de speranţă în inimă de fiecare dată când maşina care aducea corespondenţa oprea lângă trotuar. Aduceam plicurile înăuntru, închideam ochii şi mă gândeam: Ar putea să fie asta. Deschideam ochii şi răscoleam printre bonuri, cupoane şi bilete la loto. Apoi, în marţea din săptămâna următoare, am deschis un plic şi am citit cuvintele pe care le aşteptam: Ne face plăcere să vă informăm…

Am început să ţopăi. Am ţipat. Era, de fapt, un urlet din gât care mi-a umezit ochii. Aproape instantaneu, mi-am imaginat următoarea schemă: noaptea deschiderii unei galerii, eu îmbrăcată în ceva simplu, negru şi elegant, înconjurată de sponsori şi critici cu fruntea încordată, zâmbind şi răspunzându-le la întrebări, în timp ce mulţimi de admiratori întârzie în faţa pânzelor şi servitori cu mănuşi albe trec de-a lungul galeriei, turnând vin şi servind bucăţele mici, pătrate de somon cu mărar sau fire de sparanghel învelite în aluat. Experimentam una dintre acele explozii bruşte de euforie, ca şi cum ai vrea să-i strângi pe străini în braţe şi să dansezi cu ei cu paşi mari, luându-i prin surprindere.

Pentru mama ta îmi fac griji, a spus Baba.

O să sun în fiecare seară. Promit. Ştii că aşa o să fac.

Baba a dat din cap. Frunzele arţarilor de la intrarea în parcare s-au mişcat la o bruscă adiere de vânt.

Te-ai mai gândit, a întrebat el, la ce aţi discutat?

Te referi la colegiul de trei ani?

Doar pentru un an, poate doi. Doar ca să-i dai timp să se obişnuiască cu ideea. Apoi ai putea să aplici din nou.

M-am cutremurat dintr-odată, înfuriindu-mă. Baba, aceşti oameni au văzut notele mele de la teste şi foaia matricolă, s-au uitat peste portofoliul meu şi s-au gândit destul de mult la lucrarea mea de artă înainte să mă accepte şi, pe lângă asta, să-mi ofere şi o bursă. E unul dintre cele mai bune institute de artă din ţară. Nu este o şcoală pe care să o refuzi. Nu mai primeşti o a doua şansă.

E adevărat, a spus el, îndreptându-se pe scaun. Şi-a făcut mâinile căuş şi a suflat aer cald în ele. Sigur că înţeleg. Sunt, desigur, fericit pentru tine. Puteam citi nemulţumirea pe faţa lui. Şi teama. Nu doar teama pentru mine şi pentru ce mi s-ar putea întâmpla la cinci mii de kilometri distanţă de casă. Ci şi teama de mine, de a mă pierde. De puterea pe care o aveam, prin absenţa mea, de a-l face nefericit, de a-i răni inima deschisă şi vulnerabilă, dacă alegeam să fac asta, la fel ca un doberman care se aruncă asupra unei pisici.

M-am trezit că mă gândesc la sora lui. Pe atunci, legătura mea cu Pari – a cărei prezenţă fusese cândva ca o bătaie a inimii în adâncul sufletului meu – nu mai era de mult intensă. Mă gândeam la ea din când şi când. Pe măsură ce au trecut anii, m-am făcut prea mare pentru ea, aşa cum mă făcusem prea mare pentru pijamalele mele preferate şi animalele de pluş de care fusesem cândva legată. Dar acum mă gândeam din nou la ea şi la ceea ce ne lega. Dacă ceea ce i se făcuse era ca un val care s-a spart