Baba şi-a dres glasul şi s-a uitat pe fereastră la cerul întunecat şi la luna acoperită de nori, cu ochii plini de emoţie.

Totul îmi va aduce aminte de tine.

Din modul tandru şi uşor panicat în care a rostit aceste cuvinte mi-am dat seama că tatăl meu era o persoană rănită, că dragostea lui pentru mine era la fel de mare şi eternă ca cerul şi că acest lucru mă va apăsa întotdeauna. Era genul acela de dragoste care, mai devreme sau mai târziu, te punea în faţa unei alegeri: fie te eliberezi, fie rămâi şi te supui rigorii ei chiar şi când te sufocă.

M-am întins de pe bancheta întunecată şi i-am atins faţa. Şi-a aplecat obrazul în palma mea.

Ce durează atât de mult? a murmurat el.

Încuie, am spus eu. Mă simţeam extenuată. O vedeam pe Mama grăbindu-se spre maşină. Burniţa se transformase într-o ploaie torenţială.

O lună mai târziu, cu câteva săptămâni înainte să zbor în Est pentru a vizita campusul, Mama a mers la doctorul Bashiri ca să-i spună că pastilele antiacide nu o ajutaseră deloc la stomac. A trimis-o la ecograf. I-au găsit o tumoare de mărimea unei nuci pe ovarul stâng.

— Baba?

Stă pe fotoliu, nemişcat, aplecat în faţă. Este îmbrăcat în pantaloni de trening, iar partea de jos a picioarelor este acoperită de un şal de lână în carouri. Poartă puloverul cardigan maro – cumpărat cu un an în urmă – peste o cămaşă din flanelă pe care a închis-o la nasturi de sus până jos. Aşa îi place să poarte mai nou cămăşile, încheiat la nasturi până sus, la gât, ceea ce îl face să arate băieţos şi firav, resemnat în faţa bătrâneţii. Are faţa puţin cam umflată azi, iar pe frunte i s-au împrăştiat câteva fire albe de păr. Se uită la Vrei să fii milionar? cu o expresie sumbră, perplexă pe faţă. Când îl strig pe nume, privirea lui rămâne aţintită pe ecran ca şi cum nu m-ar fi auzit, înainte să se întoarcă spre mine şi să mă privească nemulţumit. Are un urcior care tot creşte pe geana de jos a ochiului stâng. Trebuie să se bărbierească.

— Baba, pot să dau încet televizorul pentru o secundă?

— Mă uit, spune el.

— Ştiu. Dar a venit cineva să te vadă.

Îi spusesem deja despre vizita lui Pari Wahdati cu o zi în urmă şi, din nou, în acea dimineaţă. Dar nu îl întreb dacă-şi aduce aminte. E ceva ce am învăţat de curând, să nu-l pun într-o situaţie dificilă, pentru că îl face să se simtă prost, devine defensiv, uneori agresiv.

Iau telecomanda de pe braţul fotoliului şi opresc sonorul, pregătindu-mă pentru un acces de furie. Prima dată când a avut unul, eram convinsă că făcea o scenă. Spre uşurarea mea, Baba nu protestează, doar oftează adânc pe nas.

Îi fac semn lui Pari, care aşteaptă pe hol, la intrarea în sufragerie. Vine încet spre noi şi îi aşez un scaun aproape de fotoliul lui Baba. Îmi dau seama că are nişte emoţii cumplite. Stă ţeapănă pe marginea scaunului, aplecată în faţă, cu genunchii lipiţi, cu mâinile împreunate, iar zâmbetul ei atât de discret îi face buzele albe. Se uită fix la Baba, ca şi cum ar avea doar câteva momente la dispoziţie şi ar încerca să-i reţină faţa.

— Baba, ea e prietena de care ţi-am spus.

Se uită la femeia cu părul cărunt de lângă el. Se uită într-un mod special la oameni în aceste zile: chiar şi atunci când se holbează direct la ei, le aruncă o privire care nu spune nimic. Se uită la ei degajat, detaşat, ca şi cum ar fi vrut să se uite în altă parte, iar privirea lui s-a oprit asupra lor din întâmplare.

Pari îşi drege glasul. Chiar şi aşa, vocea-i tremură când vorbeşte.

— Bună, Abdullah. Mă numesc Pari. Mă bucur extraordinar de mult să te văd.

El dă încet din cap. Pot practic să văd nesiguranţa şi confuzia răspândindu-se pe faţa lui, ca nişte valuri de contracţii musculare. Ochii i se mută de la mine la Pari. Deschide gura într-o jumătate de zâmbet, încordat, aşa cum o face când se gândeşte că i se joacă o farsă.

— Ai un accent, spune el în cele din urmă.

— Locuieşte în Franţa, am spus eu. Şi, Baba, trebuie să vorbeşti în engleză. Ea nu înţelege farsi.

Baba dă din cap în semn că a înţeles.

— Deci locuieşti la Londra? i se adresează el lui Pari în farsi.

— Baba!

— Ce?

Se întoarce repede spre mine. Apoi înţelege şi râde încet, ruşinat, înainte să treacă pe engleză.

— Locuieşti la Londra?

— Paris, de fapt, spune Pari. Locuiesc într-un apartament mic la Paris.

Nu-şi ia privirea de la el.

— Am plănuit mereu să o duc pe soţia mea la Paris. Sultana – aşa o chema, Domnul să o odihnească. Spunea mereu: Abdullah, du-mă la Paris. Când o să mă duci la Paris?

De fapt, Mamei nu prea îi plăcea să călătorească. Nu a înţeles niciodată de ce trebuie să renunţe la confortul şi la familiaritatea căminului pentru chinul zborului şi căratul valizelor. Nu era deloc atrasă de o eventuală aventură culinară – mâncare exotică însemna pentru ea Orange Chicken, pui cu portocale luat la pachet de la localul chinezesc de pe Taylor Street. E uimitor cum Baba o citează uneori cu o precizie atât de nefirească – îşi aminteşte, de exemplu, că îşi săra mâncarea lăsând sarea să cadă din palmă, sau obiceiul ei de a întrerupe lumea la telefon, în timp ce, faţă-n faţă nu o făcea niciodată – şi cum, alteori, poate fi atât de imprecis. Mă gândesc că imaginea Mamei începe să pălească pentru el, faţa ei se acoperă încet de umbre, iar amintirea ei se estompează cu fiecare zi. Devine un contur fantomatic, o cochilie goală, pe care se simte constrâns să o umple cu detalii fictive şi cu trăsături de caracter născocite, ca şi cum amintirile false ar fi mai bune decât cele care nu există deloc.

— Ei bine, e