— Poate că o să o duc. Dar acum are cancer. E tipul acela femeiesc – cum îi spune? – cel…

— Ovarian, spun eu.

Pari dă din cap, se uită la mine, apoi din nou la Baba.

— Cel mai mult îşi doreşte să urce în Turnul Eiffel. L-ai văzut? întreabă Baba.

— Turnul Eiffel? Pari Wahdati râde. O, da! În fiecare zi. De fapt, nu pot evita asta.

— Ai urcat în el? Până în vârf?

— Da, am urcat. E frumos acolo sus. Dar mi-e frică de înălţime, aşa că nu e mereu confortabil pentru mine. Dar, din vârf, într-o zi însorită, poţi vedea pe o distanţă de mai mult de şaizeci de kilometri. Bineînţeles că nu toate zilele la Paris sunt frumoase şi însorite.

Baba mormăie ceva. Pari, încurajată, continuă să vorbească despre Turn, despre câţi ani le-a luat să-l construiască, cum acesta nu trebuia să rămână la Paris după Târgul Mondial din 1889, dar nu poate citi privirea lui Baba aşa cum o fac eu. Are o expresie care nu spune nimic. Ea nu-şi dă seama că l-a pierdut, că i s-a tăiat firul, că gândurile lui s-au îndreptat deja spre altceva, la fel ca frunzele bătute de vânt. Pari se dă mai pe marginea scaunului.

— Ştii, Abdullah, spune ea, că trebuie să vopsească turnul la fiecare şapte ani?

— Cum ai spus că te numeşti? întreabă Baba.

— Pari.

— Aşa o cheamă pe fata mea.

— Da, ştiu.

— Aveţi acelaşi nume, spune Baba. Voi două aveţi acelaşi nume. Deci asta e.

Tuşeşte şi scobeşte absent într-o gaură mică pe braţul fotoliului din piele.

— Abdullah, pot să te întreb ceva?

Baba ridică din umeri.

Pari îşi ridică privirea spre mine, ca şi cum ar cere permisiunea. O îndemn să continue, dând din cap. Se apleacă în faţă pe scaun.

— Cum te-ai hotărât să alegi numele ăsta pentru fiica ta?

Baba se uită pe fereastră, în timp ce încă mai scobeşte cu unghia în gaura de pe braţul fotoliului.

— Îţi aminteşti, Abdullah? De ce tocmai numele ăsta?

El clatină din cap. Se apucă de cardigan cu o mână şi îl ţine strâns închis la gât. Buzele abia i se mişcă în timp ce începe să fredoneze ceva respirând adânc, este un mormăit ritmic pe care îl scoate mereu când e anxios sau nu găseşte un răspuns, când totul i s-a înceţoşat, devenind vag, neclar şi e doborât de un şir de gânduri care nu au nicio legătură între ele, aşteptând disperat să se limpezească întunericul din jurul lui.

— Abdullah? Ce e ăsta? întreabă Pari.

— Nimic, murmură el.

— Nu, cântecul pe care îl fredonezi – ce e?

El se întoarce spre mine, neajutorat. Nu ştie.

— Sunt un fel de versuri pentru copii, spun eu. Îţi aminteşti, Baba? Mi-ai spus că le-ai învăţat când erai mic. Ai spus că le-ai învăţat de la mama ta.

— Aşa e.

— Poţi să-l cânţi pentru mine? spune Pari imediat, cu o pauză în voce. Te rog, Abdullah, îl cânţi?

El îşi lasă capul în jos şi îl clatină uşor.

— Haide, Baba, spun eu cu blândeţe.

Pun mâna pe umărul lui osos.

— E în ordine.

Ezitând, cu o voce înaltă care îi tremură şi fără să privească în sus, Baba cântă cele două versuri de mai multe ori:

Am găsit o zână mică, tristă

La umbra unui copac din hârtie.

— Obişnuia să spună că mai era un vers, îi spun eu lui Pari, dar că l-a uitat.

Pari Wahdati râde brusc, iar râsul ei sună ca un ţipăt profund, gutural. Îşi acoperă gura.

— Ah, mon Dieu, şopteşte ea.

Îşi ridică mână. Cântă în farsi:

Ştiu o zână mică, tristă,

Care a fost suflată de vânt într-o noapte.

Câteva cute apar pe fruntea lui Baba. Doar pentru o clipă, am senzaţia că detectez o urmă slabă de lumină în ochii lui. Dar apoi dispare, iar faţa lui este din nou placidă, indiferentă. Clatină din cap.

— Nu. Nu, nu cred deloc că asta e continuarea.

— O, Abdullah… spune Pari.

Zâmbind, cu ochii plini de lacrimi, Pari se întinde după mâinile lui Baba şi le ia într-ale ei. Le sărută pe fiecare în parte şi îi aşază palmele pe obrajii ei. Baba râde, umezindu-i-se şi lui ochii. Pari se uită la mine, îşi îneacă lacrimile de bucurie şi am impresia că ea crede că a reuşit, că l-a readus pe fratele ei pierdut cu acest cântec magic precum un duh din basme. Se gândeşte că o vede acum limpede şi înţelege cine este. Va crede pe moment că pur şi simplu reacţionează, răspunzând astfel atingerii ei calde şi afecţiunii arătate. E doar un instinct animalic, nimic mai mult. Ştiu asta destul de bine, deşi doare.

Cu câteva luni înainte ca doctorul Bashiri să-mi dea numărul de telefon de la un azil, am făcut împreună cu Mama o excursie în Munţii Santa Cruz, unde am stat peste weekend la un hotel. Mamei nu-i plăceau excursiile lungi, dar plecam din când în când în unele scurte, ea şi cu mine, înainte să se îmbolnăvească grav. Baba se ocupa de restaurant, iar eu plecam cu Mama la Bodega Bay, sau la Sausalito, sau la San Francisco, unde stăteam mereu la un hotel de lângă Union Square. Ne instalam în camera noastră, comandam mâncare în cameră şi ne uitam la filme. Mai târziu coboram la Wharf – Mama era înnebunită după toate localurile scumpe – de unde ne cumpăram îngheţată şi ne uitam la leii de mare plutind pe apă, lângă debarcader. Aruncam monede în cutiile deschise ale celor care cântau la chitară pe stradă şi în rucsacurile mimilor, bărbaţi pictaţi cu spray. Vizitam de fiecare dată Muzeul de Artă Modernă şi, braţ la braţ, îi arătam lucrările lui Rivera, Kahlo, Matisse, Pollock. Sau, dacă nu, mergeam la un matineu, lucru pe care Mama îl adora, ne uitam la două-trei filme şi ieşeam seara cu vederea împăienjenită, cu urechile pocnindu-ne, cu degetele mirosind a popcorn.

Era mai uşor cu Mama – aşa fusese mereu – mai puţin complicat, mai puţin periculos. Nu trebuia să fiu cu ochii în patru. Nu trebuia să fiu tot timpul atentă la ce spun de teamă să nu o rănesc. Când