eram singură cu ea în acele ieşiri din weekend era ca şi cum trăiam şi pluteam pe un nor moale, iar timp de câteva zile tot ceea ce mă îngrijorase dispăruse, fără importanţă, la mii de kilometri sub noi.

Sărbătoream finalul unei alte runde de chimio – care s-a dovedit a fi şi ultima. Hotelul era un loc frumos, izolat. Aveau spa, sală de fitness, cameră de jocuri cu un televizor cu ecran plat uriaş şi o masă de biliard. Noi stăteam într-o cameră mică, cu terasă din lemn, de unde vedeam piscina, restaurantul şi pădurile de sequoia care se înălţau până la nori. Unii copaci erau atât de apropiaţi, încât îţi dădeai seama de nuanţele subtile de culori după blana unei veveriţe, când sărea de pe o creangă pe alta. În prima noastră dimineaţă acolo, Mama m-a trezit spunându-mi: Repede, Pari, trebuie să vezi asta. Era o căprioară care mânca din tufişurile de afară.

O împingeam în scaunul cu rotile pe aleile din grădină. Sunt aşa un spectacol, spunea Mama. Ne opream lângă fântână şi mă aşezam pe o bancă aproape de ea, în timp ce soarele ne încălzea feţele, iar noi priveam păsările colibri repezindu-se printre flori până când adormea, apoi o conduceam înapoi în cameră.

Într-o duminică după-amiază, am băut ceai şi am mâncat cornuri pe terasa restaurantului, unde exista o încăpere cu un tavan ce semăna cu interiorul unei biserici, cu pereţii plini de rafturi de cărţi, un prinzător de vise pe unul dintre pereţi şi un cămin adevărat din piatră. Puţin mai încolo de noi, un bărbat cu faţă de derviş şi o fată cu părul blond şi moale jucau apatici ping-pong.

Trebuie să facem ceva cu sprâncenele astea, a spus Mama. Purta o haină de iarnă peste un pulover gros şi o căciuliţă maro din lână pe care şi-o tricotase cu un an şi jumătate în urmă, când, după ce şi-a pus-o pe cap, a stârnit râsul tuturor.

O să le desenez eu pentru tine, am spus.

Fă-le să pară dramatice, atunci.

Elizabeth Taylor din Cleopatra era dramatică?

A râs slăbită. De ce nu? A luat o gură mică de ceai. Râsul forţat îi accentua toate ridurile noi de pe faţă. Când l-am întâlnit pe Abdullah, vindeam haide pe marginea străzii la Peshawar. Mi-a spus că am sprâncene frumoase.

Perechea care juca ping-pong lăsase jos paletele. Stăteau acum rezemaţi de gardul de lemn şi împărţeau o ţigară, uitându-se la cerul care era luminos şi limpede, exceptând câtorva nori franjuraţi. Fata avea braţele lungi şi osoase.

Am citit în ziar că e un târg de arte şi meserii astăzi în Capitola, am spus. Dacă ai chef, poate mergem şi aruncăm o privire. Am putea chiar să luăm cina acolo, dacă vrei.

Pari?

Da.

Vreau să-ţi spun ceva.

În regulă.

Abdullah are un frate în Pakistan, a spus Mama. Un frate vitreg.

M-am întors brusc spre ea.

Îl cheamă Iqbal. Are băieţi. Locuieşte într-o tabără de refugiaţi lângă Peshawar.

Îmi pun ceaşca jos, încep să vorbesc, dar mă întrerupe.

Îţi spun acum, nu-i aşa? Asta e tot ce contează. Tatăl tău are motivele lui. Sunt sigură că-ţi dai seama care sunt, dacă le acorzi puţin timp. Important e că are un frate vitreg şi că îi trimite bani ca să-l ajute.

Mi-a spus cum de ani de zile Baba îi trimitea bani lui Iqbal – unchiul meu vitreg, m-am gândit eu, simţind un zbucium înăuntrul meu – o mie de dolari la fiecare trei luni, mergea la Western Union şi vira banii într-o bancă din Peshawar.

De ce îmi spui abia acum? am întrebat eu.

Deoarece cred că trebuie să ştii, chiar dacă el nu e de aceeaşi părere. De asemenea, va trebui să preiei curând gestionarea banilor şi oricum ai fi aflat.

M-am întors, am privit la o pisică ce se apropia sfios, cu coada dreaptă, de perechea de tineri care juca ping-pong. Fata s-a întins să o mângâie, dar pisica s-a încordat mai întâi. Apoi s-a încolăcit pe gard şi a lăsat-o pe tânără să o mângâie pe urechi şi pe spate. Mintea îmi era confuză. Tocmai aflasem că aveam o familie în afara Statelor Unite.

O să te mai ocupi încă mult timp de asta, Mama, am spus. Am încercat cât am putut să maschez nesiguranţa din vocea mea.

Apoi a urmat o pauză mare. Când am vorbit din nou, am făcut-o pe un ton jos, rar, ca atunci când eram mică şi mergeam la moschee pentru o înmormântare, unde, înainte de începerea ceremoniei, Mama se aşeza pe vine lângă mine şi îmi explica cu răbdare că trebuie să mă descalţ la intrare, să păstrez liniştea în timpul rugăciunilor şi să nu mă agit, să nu mă plâng, să merg atunci la baie ca să nu trebuiască să o fac mai târziu.

Nu, a spus ea. Şi să nu crezi că o voi face. A sosit timpul, trebuie să fii pregătită pentru asta.

Am oftat adânc; ceva mă apăsa în gât. Undeva, o drujbă a început să facă zgomot, iar intensificarea acestuia era într-un dezacord total cu liniştea pădurii.

Tatăl tău e ca un copil. E îngrozit să fie abandonat. Şi-ar pierde drumul în viaţă fără tine, Pari, şi nu l-ar