Mă uitam la copaci, la lumina soarelui care cădea pe frunzele uşoare, la scoarţa dură a trunchiurilor. Cu limba între incisivi, am strâns puternic din ei. Ochii mi s-au umezit, iar gustul de cupru al sângelui mi-a invadat gura.

Un frate, am spus.

Da.

Am o mulţime de întrebări.

Întreabă-mă la noapte. Când nu voi mai fi aşa de obosită. O să-ţi spun tot ce ştiu.

Am dat din cap. Am băut şi restul de ceai care se răcise deja. La o masă din apropiere, un cuplu de vârstă mijlocie făcea schimb de pagini de ziar. Femeia, cu părul roşcat şi cu faţa luminoasă, ne privea în tăcere peste marginea foii mari de ziar, ochii fugindu-i de la mine la Mama care avea o faţă pământie, la căciuliţa ei, la mâinile învineţite, la ochii duşi în fundul capului şi la zâmbetul ei scheletic. Când i-am întâlnit privirea, femeia a zâmbit uşor, ca şi cum era ceva secret între noi şi am simţit atunci că şi ea trecuse prin asta.

Deci, ce zici, Mama? Târgul, vrei să mergem, să-l vizităm?

Mama m-a privit îndelung. Ochii păreau prea mari pentru cap, iar capul prea mare pentru umerii ei.

Aş putea folosi o nouă pălărie, a spus ea.

Am aruncat şerveţelul pe masă şi mi-am împins scaunul, apoi am mers pe partea cealaltă. Am ridicat frâna căruciorului şi l-am împins de la masă.

Pari? a spus Mama.

Da?

Şi-a rotit capul în spate ca să mă vadă. Lumina soarelui pătrundea printre frunzele copacilor, aruncându-i pete de lumină pe faţă. Ştii măcar cât de puternică te-a făcut Dumnezeu? a spus ea. Cât de puternică şi cât de bună te-a făcut?

Nu îmi pot explica cum funcţionează mintea umană. Acest moment, de exemplu. Din miile şi miile de momente pe care eu şi Mama le-am petrecut împreună de-a lungul anilor, acesta este cel care mi s-a întipărit cel mai profund în minte, străluceşte cel mai luminos, cel care vibrează cel mai puternic în străfundul inimii mele: Mama uitându-se la mine peste umăr, cu toate acele puncte de lumină orbitoare de pe pielea ei, întrebându-mă dacă ştiam cât de bună şi puternică mă crease Dumnezeu.

După ce Baba adoarme în fotoliu, Pari îi încheie încet fermoarul de la pulover şi ridică şalul ca să-l învelească cu el. Îi dă o şuviţă răzleaţă de păr după ureche şi stă în picioare, privindu-l un timp cum doarme. Şi mie îmi place să-l privesc când se odihneşte, pentru că atunci nu poţi spune că e ceva în neregulă. Cu ochii închişi, golul dispare, la fel şi privirea întunecată şi absentă, iar Baba arată mai bine, mai familiar. Când doarme, pare mai vioi şi mai prezent, ca şi cum ceva din fostul lui ego s-a infiltrat înăuntrul lui. Mă întreb dacă Pari poate să-şi imagineze, uitându-se la faţa lui odihnindu-se pe pernă, cum era de fapt Baba, cum râdea de obicei.

Ne mutăm din sufragerie în bucătărie. Scot un vas din dulap şi îl umplu cu apă.

— Vreau să-ţi arăt câteva fotografii, spune Pari cu entuziasm în voce.

Stă la masă, dând paginile unui album foto pe care l-a scos din valiză mai devreme.

— Cafeaua nu va fi, mă tem, la înălţimea standardelor pariziene, spun eu peste umăr, turnând apa din vas în filtru.

— Nu sunt o snoabă a cafelei, îţi promit.

Şi-a dat jos eşarfa galbenă şi şi-a pus ochelarii de citit, cu care se uită la poze.

Când filtrul de cafea începe să facă zgomot, mă aşez lângă Pari la masa din bucătărie.

— Ah oui. Voilà. Aici e, spune ea.

Întoarce albumul şi îl împinge spre mine. Îmi arată o fotografie.

— Acesta este locul unde ne-am născut eu şi tatăl tău. Şi fratele nostru Iqbal.

Când m-a sunat prima dată de la Paris, a menţionat numele lui Iqbal – vrând, poate, să mă convingă că nu minte cu privire la cine a spus că e. Dar ştiam deja că spune adevărul. Am ştiut din momentul în care am ridicat receptorul şi a rostit numele tatălui meu, întrebându-mă dacă la el a sunat. Şi am spus: Da, cine întreabă? Iar ea a răspuns: Sunt sora lui. Inima mi-a bătut cu putere de emoţie. Am bâjbâit după un scaun pe care am vrut să mă aşez, iar în jurul meu s-a aşternut brusc liniştea. Era un şoc, da, genul acela de moment care rar li se întâmplă oamenilor în viaţa reală. Dar la un alt nivel – unul care sfidează raţionalul, un nivel mai fragil, a cărui esenţă s-ar rupe şi s-ar despica dacă i-aş da glas – nu eram surprinsă că a sunat. Toată viaţa m-am aşteptat ca într-o zi soarta să ne ajute ca, printr-un noroc, să ne găsim una pe cealaltă.

Am luat receptorul cu mine în curtea din spate şi m-am aşezat pe un scaun, lângă grădina cu legume, unde cultivasem gogoşarii şi dovlecii uriaşi pe care îi plantase Mama. Soarele mă bătea în ceafă în timp ce mi-am aprins o ţigară cu mâinile tremurând.

Ştiu cine eşti, am spus. Am ştiut toată viaţa.

La capătul celălalt al firului era linişte, aveam impresia că plângea tăcută, că se îndepărtase puţin de telefon ca să plângă fără a fi auzită.

Am vorbit aproape o oră. I-am spus că ştiu ce i se întâmplase şi cum îl făceam pe tata să-mi spună din nou povestea înainte de culcare. Pari zicea că habar n-avusese de propria poveste şi probabil că ar fi murit fără să o cunoască, dacă nu ar fi fost scrisoarea lăsată de unchiul ei vitreg, Nabi, în care acesta, înainte de a muri la Kabul, îi descrisese în detaliu evenimente din copilăria ei, printre alte lucruri. Scrisoarea fusese lăsată în grija cuiva pe nume Markos Varvaris,