un medic chirurg ce lucra la Kabul, care o căutase apoi şi o găsise în Franţa. În timpul verii, Pari zburase la Kabul şi se întâlnise cu Markos Varvaris, care îi aranjase să meargă la Shadbagh.

Spre finalul conversaţiei, am simţit cum s-a străduit să se adune înainte să-mi spună: Ei bine, cred că sunt pregătită. Pot vorbi cu el acum?

Atunci a trebuit să-i spun.

Trag albumul mai aproape acum şi mă uit cu mare atenţie la fotografia pe care mi-o arată Pari. Văd o casă mare în spatele unor ziduri înalte de un alb strălucitor, cu sârmă ghimpată deasupra. Sau, mai degrabă, o încercare nereuşită a cuiva care a ridicat o casă imensă de trei etaje, roz, verde, galbenă, albă, cu frontoane şi turnuleţe, şi streşini ascuţite, şi mozaicuri, şi geamuri oglindă de zgârie-nori. Casa era un monument al kitsch-ului care nu a ieşit deloc aşa cum trebuia.

— Doamne, răsuflu eu.

— C’est affreux, non? spune Pari. E oribilă! Afganii numesc aceste construcţii Narco Palaces. Aceasta este casa unui cunoscut criminal de război.

— Deci asta e tot ce a mai rămas din Shadbagh?

— Din vechiul sat, da. Asta şi mulţi acri de pomi fructiferi, de – cum se cheamă? – des vergers.

— Livezi.

— Da.

Îşi trece degetele pe deasupra fotografiei.

— Mi-aş dori să ştiu unde a fost exact casa noastră cea veche, adică, faţă de acest Narco Palace. Aş fi fericită să ştiu locul exact.

Îmi povesteşte de noul Shadbagh – un oraş în adevăratul sens al cuvântului, cu şcoli, o clinică medicală, un cartier comercial, chiar şi un hotel mic – care a fost construit la vreo trei kilometri depărtare de vechiul sat. În oraş, l-a căutat, însoţită de un translator, pe fratele ei vitreg. Aflasem toate acestea în cursul acelei prime şi lungi conversaţii telefonice cu Pari: cum nimeni din oraş nu părea să-l cunoască pe Iqbal, până când Pari a dat peste un bătrân care îl cunoştea, un vechi prieten din copilărie a lui Iqbal, care îl văzuse pe acesta locuind cu familia pe un teren viran, lângă vechea moară de vânt. Iqbal îi spusese acestui vechi prieten că, în timpul în care a fost în Pakistan, primise bani de la fratele lui mai mare care locuia în California de Nord. L-am întrebat, a spus Pari la telefon, am întrebat, ţi-a spus Iqbal cum îl cheamă pe fratele lui? Iar bătrânul a spus: Da, Abdullah. Şi atunci, alors, după aceea, restul nu a mai fost aşa de greu. Să vă găsesc pe tine şi pe tatăl tău, vreau să spun.

L-am întrebat pe prietenul lui Iqbal unde era acesta acum, a continuat Pari. L-am întrebat ce s-a întâmplat cu el, iar bătrânul mi-a spus că nu ştie. Dar părea foarte nervos şi nu s-a uitat la mine când mi-a spus asta. Şi cred, Pari, mă tem că i s-a întâmplat ceva rău lui Iqbal.

Dă mai multe pagini şi îmi arată fotografii ale copiilor ei – Alain, Isabelle şi Thierry – şi altele cu nepoţii ei – la petreceri aniversare, pozând în costum de baie la marginea piscinei. Apartamentul ei de la Paris, pereţii de un albastru pastel şi jaluzelele albe trase complet, rafturile cu cărţi. Biroul răvăşit de la universitate, unde a predat matematică până boala a obligat-o să iasă la pensie.

Continui să dau paginile albumului în timp ce ea îmi spune cine se află în acele instantanee – vechea ei prietenă Collette, soţul lui Isabelle, Albert, soţul ei Eric, care a fost autor de piese de teatru şi care a murit în urma unui infarct în 1997. Mă opresc la o fotografie cu ei doi, atât de tineri, stând unul lângă altul pe nişte perne portocalii într-un fel de restaurant, ea într-o bluză albă, el într-un tricou, cu părul lung şi moale legat într-o coadă.

— Asta a fost noaptea în care ne-am întâlnit, spune Pari. A fost un aranjament.

— Avea o faţă drăguţă.

Pari dă din cap.

— Da. Când ne-am căsătorit, mă gândeam că o să petrecem mult timp împreună. Îmi spuneam că treizeci de ani, cel puţin, poate patruzeci. Cincizeci dacă suntem norocoşi. De ce nu?

Se uită fix la fotografie, pierdută pentru o clipă, apoi zâmbeşte uşor.

— Dar timpul e precum şarmul. Nu ai niciodată atât de mult precum crezi.

Dă albumul la o parte şi ia o gură de cafea.

— Şi tu? Nu ai fost căsătorită niciodată?

Ridic din umeri şi mai dau o pagină.

— Am fost „pe aproape”.

— „Pe aproape”?!

— Vreau să spun că aproape am făcut-o. Dar nu am ajuns niciodată la faza cu inelul.

Nu-i adevărat. A fost dureros şi confuz. Chiar şi acum, amintirea acelui moment e ca o durere blândă în pieptul meu.

Îşi lasă capul în jos.

— Îmi pare rău. Sunt foarte nepoliticoasă.

— Nu. E în regulă. A găsit o fată mai frumoasă şi mai puţin… împovărată, presupun. Apropo de frumuseţe, ea cine e?

Arăt spre o femeie care îmi atrage atenţia, cu părul negru şi lung, cu nişte ochi mari. În fotografie, ţine o ţigară ca şi cum ar fi obosită – cu cotul pe lângă corp, capul ridicat, nepăsătoare – dar privirea ei te pătrunde, este provocatoare.

— Ea e Maman. Mama mea, Nila Wahdati. Sau cel puţin am crezut că era mama mea. Înţelegi.

— E splendidă, spun eu.

— A fost. S-a sinucis. În 1974.

— Îmi pare rău.

— Non, non. E în ordine.

Şterge poza, absentă, cu partea laterală a degetului mare.

— Maman era elegantă şi talentată. Citea mult şi avea opinii pertinente, pe care le transmitea întotdeauna oamenilor. Dar avea şi o tristeţe foarte profundă. Toată viaţa mi-a cerut: Umple golurile astea dinăuntrul meu, Pari.

Dau din cap. Cred că înţeleg ceva din asta.

— Dar nu am putut. Şi, mai târziu, nici nu am mai vrut. Am făcut lucruri fără să-mi pese prea mult de consecinţe. Nesăbuite.

Stă lipită de scaun, cu umerii căzuţi, punându-şi mâinile albe şi subţiri în poală.