— J’aurais dû être plus gentille – ar fi trebuit să fiu mai drăguţă cu ea. Ăsta e un lucru pe care în mod sigur nicio persoană nu îl va regreta vreodată. Nu-ţi vei spune niciodată la bătrâneţe: A, îmi doresc să nu fi fost drăguţă cu acel om. Nu vei gândi niciodată aşa.

Timp de câteva clipe, pe faţa ei am văzut multă durere. E ca o şcolăriţă neajutorată.

— Nu ar fi fost atât de greu, spune ea obosită. Ar fi trebuit să fiu mai drăguţă şi mai atentă cu ea. Ar fi trebuit să semăn mai mult cu tine.

Oftează din greu şi închide albumul cu fotografii. După o pauză, spune veselă:

— Ah, bon! Acum vreau să-ţi cer ceva.

— Bineînţeles.

— Îmi arăţi câteva dintre picturile tale?

Ne zâmbim una alteia.

Pari rămâne o lună cu mine şi cu Baba. Dimineaţa luăm micul dejun împreună în bucătărie. Cafea neagră şi pâine prăjită pentru Pari, iaurt pentru mine şi ouă prăjite cu pâine pentru Baba, ceva ce a început să-i placă mult în ultimul an. Mi-am făcut griji că o să-i crească colesterolul, pentru că mănâncă atâtea ouă, şi l-am întrebat pe doctorul Bashiri când l-a consultat. Doctorul Bashiri s-a uitat la mine zâmbind cu buzele lipite şi mi-a răspuns: O, nu mi-aş face griji pentru asta! Iar răspunsul lui m-a liniştit – cel puţin până un pic mai târziu când, ajutându-l pe Baba să-şi pună centura de siguranţă, mi-a trecut prin cap că poate ceea ce voise doctorul Bashiri să spună era, de fapt, Nu mai contează toate astea acum.

După micul dejun, mă retrag în biroul meu – altfel cunoscut drept dormitorul meu – iar Pari îi ţine companie lui Baba în timp ce eu lucrez. La cererea ei, i-am notat pe o hârtie programul emisiunilor de divertisment la care îi place lui Baba să se uite, când trebuie să ia pastilele de dimineaţă, ce gustări îi plac şi când le cere. A fost ideea ei să notez totul.

Ai putea pur şi simplu să intri şi să întrebi, am spus.

Nu vreau să te deranjez, a spus ea. Şi vreau să ştiu. Vreau să-l cunosc.

Nu-i spun că asta nu se va întâmpla niciodată aşa cum ar vrea ea. Totuşi, îi împărtăşesc câteva trucuri. De exemplu, cum pot să-l calmez pe Baba, deşi nu întotdeauna, când începe să se agite – pentru motive pe care încă nu mi le pot explica – dându-i repede un catalog promoţional gratuit pentru cumpărături de acasă prin telefon sau un fluturaş cu mobilă de vânzare. Am un stoc constant din amândouă.

Dacă vrei să aţipească, mută pe vreme sau pe orice are legătură cu golful. Şi nu-l lăsa niciodată să se uite la show-uri de gătit.

De ce nu?

Îl agită dintr-un motiv anume.

După prânz, mergem toţi trei la plimbare. Una scurtă de dragul celor doi – Baba oboseşte repede, iar Pari are artroză. Baba se uită precaut, se clatină neliniştit pe trotuar între mine şi Pari, poartă o şapcă veche de vânzător de ziare, puloverul cardigan şi mocasini cu căptuşeală din lână. Lângă bloc este o şcoală gimnazială cu un teren de fotbal prost amenajat şi, după acesta, un loc mic de joacă unde îl duc adesea pe Baba. Aici găsim mereu una sau două mămici tinere cu bebeluşii în cărucioare, un copilaş căruia i se împleticesc picioarele în zona amenajată cu nisip, din când în când un cuplu de adolescenţi care chiulesc de la şcoală, dându-se leneşi în leagăn şi fumând. Rar se uită la Baba – adolescenţii – şi atunci numai cu o indiferenţă rece, sau chiar cu un dispreţ subtil, ca şi cum tatăl meu ar fi putut face mai mult decât să accepte bătrâneţea şi degradarea.

Într-o zi, fac o pauză de la munca mea şi mă duc la bucătărie să-mi reîmprospătez cafeaua: îi găsesc uitându-se împreună la un film. Baba în fotoliu, cu mocasinii ieşindu-i de sub şal, cu capul aplecat înainte, cu gura uşor întredeschisă, cu sprâncenele strânse laolaltă într-o expresie de concentrare sau confuzie. Iar Pari stă lângă el, cu mâinile în poală, cu gleznele încrucişate.

— Cine e asta? întreabă Baba.

— E Latika.

— Cine?

— Latika, fetiţa din mahala. Cea care nu a putut sări în tren.

— Nu pare mică.

— Da, dar au trecut mulţi ani, spune Pari. E mai mare acum, vezi.

Weekendul trecut, la locul de joacă, stăteam pe o bancă din parc, toţi trei, iar Pari a spus, Abdullah, îţi aminteşti că atunci când erai mic aveai o surioară?

Abia a terminat de spus propoziţia că Baba a început să plângă. Pari i-a strâns capul la pieptul ei, repetând încontinuu: Îmi pare rău! Îmi pare atât de rău! panicată, ştergându-i obrajii cu mâinile ei, dar Baba continua să suspine atât de violent încât s-a şi înecat.

— Şi ăsta ştii cine e, Abdullah?

Baba mormăie ceva.

— El e Jamal. Băiatul din emisiunea de divertisment.

— Ba nu e el, spune Baba aspru.

— Nu crezi?

— Serveşte nişte ceai!

— Da, dar asta a fost – cum se spune? – a fost din trecut. Dinainte. A fost o…

Amintire, rostesc eu.

— Emisiunea de divertisment e acum, Abdullah. Şi când a servit ceai, asta a fost înainte.

Baba clipeşte absent. Pe ecran, Jamal şi Salim stau pe o clădire înaltă din Mumbai, cu picioarele atârnându-le.

Pari se uită la Baba ca şi cum ar aştepta momentul în care ceva îl va face să deschidă ochii şi să înţeleagă ce se întâmplă.

— Dă-mi voie să te întreb ceva, Abdullah, spune ea. Dacă într-o zi ai câştiga un milion de dolari, ce ai face cu ei?

Baba se întinde, se mişcă în fotoliu, apoi se întinde din nou.

— Ştiu ce aş face eu, spune Pari.

Baba se uita absent la ea.

— Dacă aş câştiga un