milion de dolari, aş cumpăra o casă pe strada asta. Aşa putem fi vecini, tu şi eu, şi voi veni în fiecare zi aici să ne uităm împreună la televizor.

Baba râde forţat.

Dar câteva minute mai târziu, când sunt din nou în camera mea, cu căştile pe urechi şi scriind la calculator, aud un zgomot puternic, de ceva spart, şi pe Baba strigând ceva în farsi. Îmi scot repede căştile şi alerg într-un suflet în bucătărie. O văd pe Pari cu spatele la peretele unde se află cuptorul cu microunde, cu mâinile împreunate sub bărbie, în chip de apărare, iar Baba, cu o privire sălbatică, înghiontind-o cu bastonul în umăr. Cioburi dintr-un pahar spart lucesc la picioarele lor.

— Dă-o afară de aici! ţipă Baba când mă vede. Vreau să plece femeia asta din casa mea!

— Baba!

Pari e foarte palidă la faţă. Din ochi îi curg şiroaie de lacrimi.

— Lasă jos bastonul, Baba, pentru numele Domnului! Şi stai pe loc, nu te mişca. O să te tai la picioare.

Reuşesc să-i iau bastonul din mână, dar nu înainte să se lupte pentru el.

— Vreau să plece femeia asta! E o hoaţă!

— Ce spune? rosteşte Pari nefericită.

— Mi-a furat pastilele!

— Sunt ale ei, Baba, îl asigur eu.

Îl iau cu mâna după umeri şi îl conduc afară din bucătărie. Tremură sub palma mea. Când trecem pe lângă Pari, aproape că se repede din nou la ea şi trebuie să-l ţin.

— În ordine, ajunge, Baba. Şi astea sunt pastilele ei, nu ale tale. Le ia pentru mâinile ei.

În drum spre fotoliu apuc un catalog promoţional de pe măsuţa de cafea.

— Nu am încredere în femeia aia, continuă Baba, prăbuşindu-se în fotoliu. Tu nu ştii. Dar eu da. Ştiu să recunosc un hoţ când văd unul!

Gâfâie în timp ce îmi ia catalogul din mână şi începe violent să dea paginile. Apoi îl trânteşte în poală şi se uită la mine, cu sprâncenele ridicate.

— Şi mai e şi o mincinoasă nenorocită. Ştii ce mi-a zis, femeia asta? Ştii ce a zis? Că e sora mea! Sora mea! Să vezi când o auzi Sultana de asta.

— Bine, Baba. O să-i spunem împreună.

— Femeie nebună!

— O să-i spunem Mamei, apoi o vom da toţi trei afară, pe femeia nebună, râzându-i în nas. Acum, treci peste şi relaxează-te, Baba. Totul e în ordine. Aşa.

Dau pe meteo şi mă aşez lângă el, îl mângâi pe umăr până când nu mai tremură şi respiră mai bine. În mai puţin de cinci minute a şi aţipit.

În bucătărie, Pari stă pe jos, cu spatele la spălătorul de vase. Arată distrusă. Se şterge la ochi cu un şerveţel de hârtie.

— Îmi pare foarte rău, spune ea. Nu a fost prudent din partea mea.

— Stai liniştită, spun eu, întinzându-mă să iau făraşul şi peria de sub chiuvetă.

Găsesc pastile mici, roz cu portocaliu, împrăştiate pe podea printre cioburi. Le adun una câte una şi strâng cioburile de pe linoleum.

— Je suis une imbécile. Voiam atât de mult să-i spun. M-am gândit că poate dacă îi spun adevărul… Nu ştiu ce a fost în capul meu.

Arunc cioburile în găleata de gunoi. Îngenunchez, îi aranjez lui Pari gulerul de la cămaşă şi mă uit la umărul de care a împins-o Baba.

— O să se învineţească. Şi ştiu ce spun.

Mă aşez lângă ea pe podea.

Îşi deschide palma şi îi pun pastilele în ea.

— Face des aşa?

— Are zilele lui proaste.

— Poate ar trebui să cauţi ajutor de specialitate, ce zici?

Oftez, dând din cap. M-am gândit mult în ultimul timp la dimineaţa în care inevitabil mă voi trezi într-o casă goală, în timp ce Baba stă ghemuit într-un pat străin, uitându-se la o tavă cu micul dejun adus de un străin. Baba căzut în spatele unei mese în vreo cameră de activităţi, aţipind.

— Ştiu, spun eu, dar nu încă. Vreau să am grijă de el cât pot de mult.

Pari îmi zâmbeşte şi îşi suflă nasul.

— Te înţeleg.

Nu sunt sigură că mă înţelege. Nu-i spun celălalt motiv. Abia dacă îl pot admite eu însămi. Şi anume, cât de frică îmi e să fiu singură, în ciuda dorinţei mele continue de a fi liberă. Frică de ceea ce mi se va întâmpla, de ceea ce voi face eu cu mine, când Baba nu va mai fi. Toată viaţa am trăit ca un peşte de acvariu în siguranţa unui bazin de sticlă, în spatele unui perete pe cât de transparent, pe atât de impenetrabil. Am fost liberă să observ lumea strălucind de cealaltă parte, să mă imaginez în ea, dacă îmi doream. Dar am fost mereu limitată, îngrădită de hotarele dure şi inflexibile ale existenţei pe care Baba le-a construit pentru mine, mai întâi cu bună ştiinţă, când eram mică, şi, acum, că se stinge pe zi ce trece, într-un mod cât se poate de nevinovat. Cred că am crescut fiind obişnuită cu sticla şi sunt îngrozită la gândul că atunci când se va sparge, când voi fi singură, mă voi revărsa în necunoscutul deschis şi larg şi voi cădea neajutorată, pierdută, neavând aer şi neputând să respir.

Adevărul pe care îl admit rar este că am avut mereu nevoie să simt greutatea lui Baba în spatele meu.

De ce am renunţat totuşi atât de uşor la visele mele legate de şcoala de artă, abia opunând rezistenţă atunci când Baba mi-a cerut să nu merg la Baltimore? De ce l-am părăsit totuşi pe Neal, bărbatul cu care eram logodită cu câţiva ani în urmă? Avea o companie mică de instalare a panourilor solare. Avea o faţă pătrată, cu linii pe frunte, care mi-a plăcut din momentul în care l-am întâlnit la Abe’s Kabob House, când l-am întrebat ce doreşte să comande şi el şi-a ridicat privirea spre mine din meniu şi mi-a zâmbit cu subînţeles. Era răbdător, prietenos şi calm. Nu-i adevărat ce i-am spus lui Pari despre el. Neal nu m-a părăsit pentru o fată mai frumoasă. Eu l-am sabotat în multe privinţe. Chiar şi când a promis că se converteşte la islamism, că ia lecţii de farsi, eu i-am găsit alte defecte şi am căutat alte scuze ca să nu-l accept. În cele din urmă, m-am panicat şi m-am întors la toate cotloanele, şi fisurile,