Lângă mine, Pari vrea să se ridice. O văd cum îşi îndreaptă cutele rochiei şi sunt iarăşi şocată de miracolul acesta, că ea e aici, la câţiva centimetri de mine.

— Vreau să-ţi arăt ceva, îi spun.

Mă ridic şi mă duc în camera mea. Unul dintre lucrurile ciudate care se întâmplă când nu pleci niciodată de acasă e că nimeni nu-ţi goleşte vechea cameră şi nu-ţi duce jucăriile în garaj, nimeni nu-ţi aruncă hainele care nu-ţi mai vin. Ştiu că pentru o femeie care are aproape treizeci de ani am prea multe relicve ale copilăriei în jurul meu, majoritatea dintre ele înghesuite într-o ladă mare la piciorul patului, ladă căreia îi ridic acum capacul. Înăuntru se află păpuşi vechi, poneiul roz care avea o coamă pe care o puteam peria, cărţile ilustrate, toate felicitările de aniversări şi de ziua îndrăgostiţilor pe care le-am făcut părinţilor în şcoala elementară cu boabe de fasole, şi confetti, şi steluţe sclipitoare. Ultima dată când am vorbit, eu şi Neal, când am rupt totul, mi-a spus: Nu pot să te aştept, Pari. Nu o să stau să aştept până o să te maturizezi.

Pun la loc capacul şi mă întorc în sufragerie, unde Pari s-a aşezat pe canapea vizavi de Baba. Mă aşez lângă ea.

— Uite, spun, dându-i un teanc de cărţi poştale.

Se întinde după ochelarii de citit de pe măsuţa de alături şi scoate elasticul de cauciuc care leagă vederile. Se uită la prima şi se încruntă. E o fotografie din Las Vegas, cu Caesars Palace noaptea, numai lumini, plin de strălucire. O întoarce şi citeşte mesajul cu voce tare.

21 iulie 1992

Dragă Pari,

Nu o să-ţi vină să crezi cât de cald se face în locul ăsta. Baba s-a ales azi cu o băşică atunci când a pus palma pe capota maşinii închiriate! Mama a trebuit să-i pună pastă de dinţi pe ea. În Caesars Palace au soldaţi romani cu săbii, coifuri şi cape roşii. Baba s-a tot chinuit să o convingă pe Mama să facă o poză cu ei, dar nu a vrut. Însă eu am făcut! O să-ţi arăt când ajung acasă. Cam atât până acum. Mi-e dor de tine. Mi-aş dori să fii aici.

Pari

P.S. Mănânc cea mai gustoasă îngheţată sundae{46} în timp ce îţi scriu.

Trece la următoarea vedere. Castelul Hearst. Citeşte acum pentru ea. A avut propria grădină zoologică! Cum sună asta? Canguri, zebre, antilope, cămile bactriene – sunt cele cu două cocoaşe. Una de la Disneyland, Mickey în pălăria magicianului, ţinând o baghetă. Mama a ţipat când tipul spânzurat a căzut din tavan. Dacă o auzeai! La Jolla Cove. Big Sur. 17 Mile Drive. Muir Woods. Lacul Tahoe. Mi-e dor de tine. Sigur ţi-ar fi plăcut. Mi-aş dori să fii aici.

Mi-aş dori să fii aici.

Mi-aş dori să fii aici.

Pari îşi dă jos ochelarii.

— Ţi-ai scris vederi ţie?

Clatin din cap.

— Ţie.

Râd.

— E jenant.

Pari pune vederile pe măsuţa de cafea şi se dă mai aproape de mine.

— Spune-mi.

Mă uit la mâinile mele şi îmi învârt ceasul pe încheietură.

— Obişnuiam să mă prefac că suntem surori gemene, noi două. Nimeni nu putea să te vadă în afară de mine. Îţi spuneam totul. Toate secretele mele. Erai reală pentru mine, întotdeauna atât de aproape. Mă simţeam mai puţin singură datorită ţie. Ca şi cum am fi fost sosii{47}. Cunoşti cuvântul?

Îmi zâmbeşte.

— Da.

— Obişnuiam să-mi imaginez că suntem două frunze, suflate departe de vânt şi totuşi unite prin rădăcinile adânc încurcate ale copacului din care căzuserăm amândouă.

— Pentru mine era exact invers, spune Pari. Îmi spui că simţeai o prezenţă, dar eu simţeam doar o absenţă. O durere vagă, fără motiv. Eram ca un pacient care nu-i poate explica doctorului unde îl doare, ci doar că-l doare.

Îşi pune mâna pe a mea şi niciuna dintre noi nu mai spune nimic timp de un minut.

Din fotoliu, Baba oftează şi se întoarce.

— Chiar îmi pare rău, spun eu.

— De ce îţi pare rău?

— Că v-aţi găsit prea târziu.

— Dar ne-am găsit, nu? spune ea, cu emoţie în voce. Şi el e cel care e acum. E în ordine. Mă simt fericită. Am găsit o parte din mine care era pierdută.

Îmi strânge mâna.

— Şi te-am găsit pe tine, Pari.

Cuvintele ei îmi răscolesc copilăria. Îmi amintesc cum, atunci când mă simţeam singură, îi şopteam numele – numele nostru – şi-mi ţineam respiraţia, aşteptând un ecou, fiind sigură că va veni într-o zi. Auzind-o rostindu-mi numele acum, în bucătăria asta, e ca şi cum toţi anii care ne-au despărţit se adună în acest moment unul peste altul, timpul restrângându-se la nimic altceva decât la lăţimea unei fotografii, a unei vederi, făcând ca relicva cea mai luminoasă a copilăriei mele să stea lângă mine, să mă ţină de mână şi să-mi rostească numele. Numele nostru. Simt că se schimbă ceva, că totul devine limpede acum. O rană deschisă, care acum începe să se vindece. Şi simt o strângere uşoară în piept, sunetul înăbuşit al unei alte inimi care începe să bată din nou lângă mine.

În fotoliu, Baba se sprijină în coate. Se freacă la ochi şi se uită la noi.

— Ce puneţi voi la cale, fetelor?

Se forţează să râdă.

Alte versuri pentru copii. Acestea sunt despre Podul din Avignon.

Pari fredonează melodia pentru mine, apoi recită versurile: