L’on y danse, l’on y danse

Sur le pont d’Avignon

L’on y danse tous en rond.

— M-a învăţat Maman când eram mică, spune ea, strângându-şi nodul de la eşarfa la o adiere uşoară de vânt rece.

E o zi răcoroasă, dar cerul e albastru şi soarele puternic. Razele lui se izbesc din plin de apele Ronului de un gri metalic şi se sparg la suprafaţa lor în cioburi de lumină.

— Orice copil francez ştie cântecul ăsta.

Stăm pe o bancă din lemn, cu faţa la apă. În timp ce-mi traduce cuvintele, mă minunez de oraşul de peste râu. Descoperind de curând propria poveste, sunt impresionată să mă aflu într-un loc atât de plin de semnificaţii şi de bine conservat. E un miracol. Totul în acest oraş este un miracol. Mă minunez de limpezimea apei, de vântul care se năpusteşte asupra râului, făcând apa să se lovească de malurile stâncoase, de cât de plină şi de bogată e lumina şi cum pare că străluceşte din fiecare direcţie. De pe banca din parc, văd meterezele medievale care împrejmuiesc centrul vechi al oraşului şi încrengătura de străzi înguste şi întortocheate, dar şi turnul vestic al Catedralei din Avignon, cu statuia aurită a Fecioarei Maria strălucind în vârful lui.

Pari îmi spune povestea podului – tânărul păstor care, în secolul al doisprezecelea, a povestit că îngerii i-ar fi cerut să construiască un pod peste râu şi care a încercat să arate că aşa este, ridicând o rocă masivă şi aruncând-o în apă. Îmi spune despre barcagiii de pe Ron care au ridicat podul ca să-l cinstească pe patronul lor protector, Sfântul Nicolae. Şi totul despre potopurile ce au avut loc de-a lungul secolelor şi care au distrus bolţile podului, iar apoi s-au prăbuşit. Îmi spune aceste cuvinte cu aceeaşi energie, emoţie şi rapiditate, cu care mi-a vorbit înainte, când m-a condus prin Palatul Gotic al Papilor. Ridicând căştile în care îl asculta pe ghid ca să îmi arate o frescă, îmi atinge cotul ca să-mi atragă atenţia asupra unei sculpturi interesante, asupra unui vitraliu sau a unor arcade care se intersectau deasupra.

În faţa Palatului Papal a vorbit aproape încontinuu, rostind numele tuturor sfinţilor, papilor şi cardinalilor în timp ce treceam prin piaţa catedralei, printre stoluri de porumbei, grupuri de turişti, comercianţi africani în tunici deschise la culoare, care vindeau brăţări şi ceasuri neoriginale, pe lângă tânărul muzicant cu ochelari stând pe o ladă de mere şi interpretând „Bohemian Rhapsody” la chitara lui acustică. Nu-mi amintesc să fi fost atât de vorbăreaţă în vizita din Statele Unite şi mi se pare că ar fi o încercare de amânare din partea ei. Este ca şi cum ne-am învârti în jurul lucrului pe care vrea de fapt să-l facă – ceea ce vom şi face – iar toate aceste cuvinte sunt ca un pod.

— Dar vei vedea curând un pod adevărat, spunea ea. Când vine toată lumea. Vom merge împreună la Pont du Gard. Îl ştii? Nu? Oh là là! C’est vraiment merveilleux. A fost construit de romani în secolul întâi ca să transporte apă de la Eure la Nîmes. Cincizeci de kilometri! E o capodoperă a ingineriei, Pari.

Am stat patru zile în Franţa, dintre care două în Avignon. Eu şi Pari am luat TGV-ul din Parisul acoperit de nori, răcoros şi am ajuns aici, unde cerul e limpede, vântul e cald, iar greierii cântă în cor din fiecare copac. La gară, a urmat o agitaţie nebună, în care a trebuit să-mi iau bagajul şi aproape că nu am reuşit, sărind din tren chiar în momentul în care uşile s-au închis cu zgomot în urma mea. Îmi propun acum să reţin acest lucru ca să-i spun lui Baba cum aş fi ajuns la Marsilia dacă întârziam cu trei secunde.

Ce face? a întrebat Pari în timp ce ne aflam în taxiul care ne ducea de la Charles de Gaulle la apartamentul ei.

Merge înainte, am spus eu.

Baba stă acum într-un sanatoriu privat. Când am mers prima dată să văd ce facilităţi are, când directoarea, Penny – o femeie înaltă, plăpândă, cu părul creţ, de culoarea căpşunilor – mi-a arătat locul, m-am gândit că nu e chiar aşa de rău.

Apoi am spus-o tare. Nu e chiar aşa de rău.

Locul era curat, cu ferestre care dădeau într-o grădină unde, spunea Penny, dădeau o petrecere cu ceai în fiecare miercuri la patru şi jumătate. Holul de la intrare mirosea uşor a scorţişoară şi a pin. Angajaţii – pe majoritatea am ajuns să-i cunosc acum după prenume – păreau amabili, răbdători, competenţi. Îmi imaginasem femei în vârstă, cu feţe căzute şi cu fire de păr pe barbă, salivând, bârfitoare, lipite de ecranul televizorului. Dar majoritatea locatarilor pe care i-am văzut acolo nu erau aşa de bătrâni. Mulţi dintre ei nici măcar nu erau în scaun cu rotile.

Cred că mă aşteptam la mai rău, am spus.

Da? a făcut Penny, râzând mulţumită, într-un stil profesional.

V-am jignit. Îmi cer scuze.

Deloc. Suntem pe de-a-ntregul conştienţi de imaginea pe care majoritatea oamenilor o au despre un astfel de loc. Bineînţeles, a adăugat ea peste umăr cu o notă sobră de precauţie, aceasta este zona cu facilităţi de asistenţă socială. Judecând după ce mi-aţi povestit despre tatăl dumneavoastră, nu sunt sigură că s-ar adapta bine aici. Bănuiesc că Memory Care Unit ar fi mai potrivită pentru el. Am ajuns.

A folosit un card la intrare. Corpul de clădire încuiat nu mirosea nici a scorţişoară, nici a pin. Mi s-a întors stomacul pe dos şi primul instinct a fost să mă întorc şi să ies. Penny m-a luat cu mâna de braţ şi m-a strâns. Se uita la mine cu multă tandreţe. M-am chinuit să fac turul până la capăt, fiind cuprinsă de un sentiment uriaş de vinovăţie.

În dimineaţa dinaintea