plecării mele în Europa, am fost să-l văd pe Baba. Am trecut prin holul din zona de asistenţă socială şi i-am făcut cu mâna lui Carmen, care este din Guatemala şi răspunde la telefoane. Am trecut pe lângă sala comună, unde o cameră plină de bătrâni asculta un cvartet de coarde al elevilor de la liceu în ţinută de gală; pe lângă camera multifuncţională unde se aflau calculatoare, rafturi cu cărţi şi seturi de domino, pe lângă avizier unde erau prinse o mulţime de sfaturi şi anunţuri – Ştiai că soia poate reduce colesterolul rău? Nu uita de Puzzle şi de Ora de Reflecţie marţea asta la 11!

Am intrat în clădirea încuiată. Nu se dau petreceri cu ceai de partea asta a uşii, nu se joacă bingo. Nimeni de aici nu-şi începe dimineaţa cu tai chi. Am mers în camera lui Baba, dar nu era acolo. Patul fusese făcut, televizorul era închis, iar pe măsuţa de lângă pat era un pahar pe jumătate plin cu apă. Eram puţin uşurată. Îmi displăcea să-l găsesc pe Baba în patul de spital, stând pe o parte, cu mâna sub pernă, uitându-se absent la mine cu ochii duşi în fundul capului.

L-am găsit pe Baba în camera de recreere, adâncit într-un scaun cu rotile, lângă fereastra care dă spre grădină. Purta pijamale din flanel şi o şapcă nouă de vânzător de ziare. Avea în poală ceea ce Penny numea şorţ de activităţi. Are şireturi pe care le poate împleti şi nasturi pe care îi place să-i deschidă şi să-i închidă. Penny spune că îi ţine degetele în formă.

L-am sărutat pe obraz şi mi-am tras un scaun lângă el. Cineva îl bărbierise, îi umezise şi îi pieptănase părul. Faţa îi mirosea a săpun.

Deci mâine e ziua cea mare, am spus. O să iau avionul spre Franţa ca să o vizitez pe Pari. Îţi aminteşti că ţi-am vorbit de asta?

Baba a clipit. Chiar şi înaintea accidentului vascular, începuse să fie mai retras, să cadă în tăceri lungi, părând neconsolat. De la atac încoace, faţa lui a devenit o mască, gura îi îngheaţă mereu într-un zâmbet politicos, strâmb, care nu ajunge niciodată la ochii lui. Nu a rostit niciun cuvânt de atunci. Uneori, buzele lui se despart şi scoate un sunet răguşit, expirând – Aaaa! – cu o ridicare a vocii la final care e suficientă ca să-l facă să pară surprins, ca şi cum ce am spus a declanşat o revelaţie minoră în el.

Ne întâlnim la Paris şi apoi vom lua trenul spre Avignon. E un oraş aproape de sudul Franţei. Acolo au locuit papii în secolul al paisprezecelea. Aşa că o să vizităm oraşul. Dar partea cea mai frumoasă este că Pari le-a spus tuturor copiilor ei despre vizita mea şi o să ni se alăture şi ei.

Baba a continuat să zâmbească, aşa cum a făcut când, cu o săptămână în urmă, Hector a trecut pe la el, aşa cum a făcut când i-am arătat formularul de candidatură la Colegiul de Arte şi Ştiinţe Umaniste din Statul San Francisco.

Nepoata ta, Isabelle, şi soţul ei, Albert, au o casă de vacanţă în Provence, lângă un oraş numit Les Baux. L-am căutat pe net, Baba. Arată uimitor de frumos. E construit pe vârfuri de calcar în Munţii Alpilles. Se pot vizita ruinele unui vechi castel medieval şi, de acolo, de sus, se pot vedea câmpiile şi livezile. O să fac o groază de fotografii şi o să ţi le arăt când mă întorc.

În apropiere, o bătrână în halat de baie se complăcea în a muta nişte piese de puzzle. La masa de lângă ea, altă femeie cu părul alb şi pufos încerca să aranjeze furculiţele, lingurile şi cuţitele de unt într-un sertar cu tacâmuri din argint. Pe ecranul mare al televizorului din colţ, Ricky şi Lucy se ceartă, având mâinile legate cu aceeaşi pereche de cătuşe.

Baba a spus: Aaaa!

Alain, nepotul tău, şi soţia lui, Ana, vin din Spania cu toţi cei cinci copii. Nu ştiu numele tuturor, dar sunt sigură că le voi învăţa. Şi apoi – iar asta e partea care o face pe Pari foarte fericită – celălalt nepot al tău – cel mai tânăr, Thierry – vine şi el. Nu l-a mai văzut de ani de zile. Nu au mai vorbit. Dar îşi ia liber de la slujba lui din Africa şi vine şi el cu avionul. Aşa că va fi o mare reuniune de familie.

L-am sărutat din nou pe obraz când m-am ridicat să plec. Am zăbovit cu faţa lipită de a lui, amintindu-mi cum obişnuia să mă ia de la grădiniţă şi să ne ducem la Denny’s ca să o luăm pe Mama de la muncă. Stăteam într-un separeu, aşteptând-o pe Mama să semneze de plecare, mâneam lingura de îngheţată pe care managerul mi-o dădea întotdeauna şi îi arătam lui Baba desenele pe care le făcusem în acea zi. Cu câtă răbdare se uita la fiecare, încruntat, studiindu-le atent, dând din cap.

Baba a zâmbit aşa cum făcea de obicei.

A! Aproape că uitasem.

M-am aplecat şi am făcut ritualul nostru obişnuit de la revedere, plimbându-mi vârfurile degetelor de la obraji la fruntea plină de riduri,