la tâmple, prin părul cărunt, subţiat şi pe cojile de pe scalpul lui aspru din spatele urechilor, culegând toate visele rele din capul lui. Deschideam sacul invizibil, aruncam visele în el şi strângeam bine şnurul.

Aşa.

Baba a scos un sunet gutural.

Vise plăcute, Baba. Ne vedem peste două săptămâni.

Mi-a venit în minte faptul că nu am mai fost niciodată despărţiţi atât de mult timp.

Plecând de acolo, aveam sentimentul că Baba mă priveşte. Dar când m-am întors să mă uit dacă era aşa, capul lui era aplecat şi se juca cu un nasture de pe şorţul de activităţi.

Pari îmi vorbeşte acum de casa lui Isabelle şi a lui Albert. Mi-a arătat-o în fotografii. E o fermă provensală restaurată, frumoasă, aşezată pe dealurile Luberon, cu pomi fructiferi şi un arbore lângă uşa de la intrare, cu ţiglă din teracotă şi grinzi aparente în interior.

— Nu se vede în fotografia pe care ţi-am arătat-o, dar de acolo ai o privelişte fantastică asupra Munţilor Vaucluse.

— O să încăpem toţi? Suntem mulţi pentru o fermă.

— Plus on est de fous, plus on rit, spune ea. Cum e în engleză? Cu cât vom fi mai mulţi, cu atât ne vom distra mai frumos?

— Mai bine.

— Ah voilà. C’est ça.

— Şi copiii? Unde sunt…

— Pari?

Mă uit la ea.

— Da?

Îşi eliberează pieptul cu o răsuflare adâncă.

— Poţi să mi-o dai acum.

Dau din cap. Caut în geanta de mână pe care o am la picioare.

Bănuiesc că trebuia să o fi găsit cu luni înainte când l-am mutat pe Baba la sanatoriul privat. Dar când împachetam pentru Baba, m-am întins după valiza din vârf, a treia pe dulapul din hol, şi am reuşit să pun toate hainele lui în ea. Apoi, m-am încumetat în sfârşit să fac curăţenie în dormitorul părinţilor. Am dat jos tapetul, am revopsit pereţii. Am scăpat de patul lor dublu, de dulapul mamei cu oglindă ovală, am scos din dulapuri costumele tatălui şi bluzele şi rochiile mamei învelite în folii. Am făcut un teanc în garaj pentru un drum sau două la Goodwill. Mi-am mutat masa de scris în dormitorul lor pe care îl folosesc acum pe post de birou şi cameră de studiu când vor începe orele la toamnă. Am golit şi lada de la piciorul patului meu. Într-o pungă de gunoi am aruncat toate jucăriile mele vechi, rochiile din copilărie, toate sandalele şi pantofii de tenis pe care îi purtasem. Nu mai suportam să mă uit la felicitările de sărbători şi de ziua mamei pe care le făcusem părinţilor mei. Nu mai puteam dormi noaptea ştiindu-le la picioarele mele. Era prea dureros.

Când am golit dulapul din hol şi am luat şi celelalte două valize care mai rămăseseră ca să le depozitez în garaj, am simţit ceva greu într-una din ele. I-am deschis fermoarul şi înăuntrul ei am găsit un pachet, învelit în hârtie groasă maro, dar şi un plic prins cu o panglică. Pe plic erau scrise, în engleză, cuvintele Pentru sora mea, Pari. Am recunoscut imediat scrisul lui Baba din zilele în care lucram la Abe’s Kabob House, când luam comenzile pe care el le înregistra apoi pe casa de marcat.

Îi înmânez acum pachetul lui Pari, nedesfăcut.

Se uită la el. Îl ţine la ea în poală şi îşi trece mâinile peste cuvintele mâzgălite pe plic. De partea cealaltă a râului se aud clopotele bisericii. Pe o stâncă ce iese din apă, lângă mal, o pasăre ciuguleşte din măruntaiele unui peşte mort.

Pari se caută prin geantă, scotocind printre lucruri.

— J’ai oublié mes lunettes, spune ea. Mi-am uitat ochelarii de citit.

— Vrei să-ţi citesc eu?

Încearcă să desprindă plicul de pachet, dar azi nu e o zi prea bună pentru mâinile ei şi, după ce se chinuieşte puţin, sfârşeşte prin a-mi înmâna mie pachetul. Dezleg plicul şi îl deschid. Desfac biletul dinăuntru.

— E în farsi.

— Dar poţi să citeşti, nu? întreabă Pari, cu sprâncenele ridicate a îngrijorare. Poţi să traduci?

— Da, spun eu, schiţând un zâmbet uşor, fiind recunoscătoare – chiar dacă târziu – pentru toate după-amiezile de marţi când Baba mă ducea la Campbell pentru orele de farsi.

Mă gândesc la el acum, necăjit şi pierdut, clătinându-se pe picioare prin deşert, iar pe poteca din spatele lui se află toate acele bucăţi mărunte şi strălucitoare pe care viaţa le-a luat de la el.

Ţin biletul strâns în mâini să nu mi-l ia vântul care a început să sufle. Îi citesc lui Pari cele trei propoziţii mâzgălite.

Mi se spune că trebuie să trec prin ape în care mă voi îneca în curând. Înainte să intru în ele, las asta pe mal pentru tine. Mă rog să o găseşti, surioară, ca să ştii ce a fost în inima mea în timp ce m-am dus la fund.

E şi o dată. August 2007.

— August 2007, spun eu. Atunci a fost prima dată diagnosticat.

Cu trei ani înainte să aud de Pari.

Pari dă din cap, ştergându-se la ochi cu podul palmei. Un cuplu tânăr trece pe o bicicletă tandem, fata în faţă: blondă, slăbuţă, îmbujorată la faţă, iar băiatul în spate, cu o piele de culoarea cafelei. Pe iarbă, la câţiva paşi mai departe, stă o adolescentă într-o fustă neagră de piele, mini, vorbind la telefon, ţinând în lesă un terrier mic de culoarea cărbunelui.

Pari îmi dă pachetul. Îl deschid pentru ea. Înăuntru se află o cutie metalică de ceai, veche, având pe capac imaginea ştearsă a unui indian cu barbă, îmbrăcat într-o tunică roşie lungă. Ţine în mână o ceaşcă de ceai aburindă, ca un dar. Aburul care ieşea din ceaşca de ceai s-a şters, iar tunica roşie este aproape roz. Deschid încuietoarea şi ridic capacul. E plină de pene de toate culorile şi de toate formele. Pene scurte de un verde intens; lungi, cu cotorul de culoarea ghimbirului; o pană de culoarea piersicii, probabil de la o raţă sălbatică, cu puţine urme de mov deschis; pene maro cu pete negre de-a lungul ramificaţiilor; o pană verde de