Cu câteva minute înainte să ajungă la fermă, observă un gard. Stâlpii din lemn albit se iţeau într-o secţiune de deşert care nu părea cu nimic diferită de restul întinderii respingătoare. Şiruri de sârmă ghimpată ruginită se întindeau între ele. Pe măsură ce se apropiau, mai multe garduri fulgerară în urma lor. Câmpurile pe care le marcau erau mai mici, apropiate unele de altele. În cele din urmă, aglomerarea de clădiri care compuneau ferma în sine deveni vizibilă, cuibărită în centrul unei vaste reţele de sârmă ghimpată.

– Ce creşte el aici? întrebă Corrie-Lyn.

– Korrimues, spuse Aaron.

– Nu văd mişcând nimic.

– Anotimpul greşit, cred.

Ea aruncă deşertului o privire dezaprobatoare.

– Sunt anotimpuri aici?

– Oh, da. Plouă la fiecare zece ani.

– Doamne, cum suportă fermierii atâta emoţie?

Capsula începu să înconjoare ferma. Numără opt hambare periferice mari, toate construite dintr-un compozit vechi de culoarea ghimbirului, în timp ce casa din mijloc era o structură de piatră albă, înconjurată de o grădină mare verde-smarald. O piscină în aer liber sclipea într-un turcoaz-închis. Într-un padoc galopau câţiva cai tereştri.

– OK, asta arată chiar destul de frumos, spuse Corrie-Lyn cu invidie.

Funcţiile de câmp raportau că erau subiectul unei scanări cu spectru larg.

– Nu chiar un paradis, murmură el.

Scanarea sa pasivă înregistra nişte concentrări dense de energie în pământ. Erau dispuse în cerc, chiar în jurul perimetrului. Un fel de inel de apărare.

Capsula se aşeză în zona desemnată, chiar în afara grădinii.

– Ai putea să… începu să-i spună lui Corrie-Lyn, dar îi văzu apoi expresia dezinteresată. Lasă-mă pe mine să vorbesc, bine?

– Sigur că da. Să rămân aici înăuntru? Sau doreşti să-mi pui un căluş? Sau poate ai prefera să mă vâri într-o capsulă suspendată?

– Acum chiar aş fi tentat, spuse el vesel, ignorându-i încruntarea.

Paul Alkoff se sprijinea de poarta cu cinci bare care conducea la padoc, îmbrăcat în întregime în denim albastru decolorat, cu un Stetson cocoţat pe cap. Un bărbat înalt, care îngăduia, în sfârşit, celor şapte secole şi jumătate ale sale de viaţă să se vadă. Părul îi era alb ca zăpada, purtat lung pe spate, dar perfect periat. Mişcările îi erau foarte lente, ca şi cum fiecare membru i-ar fi fost înţepenit. Cu pielea tăbăcită, de culoare maro-închis, ochii de un albastru palid păreau să strălucească pe faţa îngustă. Un cioc frumos tuns adăuga un plus la aerul său palpabil de distincţie. Chiar şi Aaron realiză că se afla în prezenţa unui om formidabil. Începu imediat să se întrebe cât de multă viaţă fusese înghesuită în aceşti şapte sute cincizeci de ani. Foarte multă, dacă era să judece el.

– Domnule, vă mulţumesc că aţi fost de acord să mă vedeţi.

Corrie-Lyn îl privi surprinsă de tonul respectuos.

Paul îi oferi un mic zâmbet, apoi îşi săltă Stetsonul cu un centimetru şi înclină din cap spre Corrie-Lyn.

– Doamnă… Bine aţi venit!

– Hm, bună ziua! reuşi să bâiguie Corrie-Lyn confuză.

– În mod normal, nu permit celor de felul tău să intre în casa mea, îi spuse Paul direct lui Aaron. Deci vei înţelege dacă nu te poftesc înăuntru şi nu împart pâinea cu tine.

– Biononicele mele sunt pentru luptă, nu sunt un Înalt.

– Uh-huh. Nu cred că mai contează acum, fiule. Lupta asta a fost purtată cu mult timp în urmă.

– Aţi câştigat?

– Planeta este încă umană, deci cred că am făcut ceva bun atunci.

– Sunteţi un membru al Protectoratului?

– Foştii mei parteneri mi-au cerut să te las să aterizezi. Când am întrebat, am auzit că solicitarea a fost făcută de persoane de la vârful mişcării, oameni de care n-am mai auzit de mult timp. Tu ai făcut să se întâmple asta, fiule, aşa că aş aprecia dacă nu te-ai învârti în jurul cozii cu mine acum.

– Bineînţeles că nu.

– Ce vrei?

– Informaţii.

– Aşa m-am gândit şi eu. Se întoarse şi îşi odihni coatele pe partea de sus a porţii. O vezi pe Georgia, acolo? E cea cu coama înspicată.

Aaron şi Corrie-Lyn se apropiară de poartă.

– Da, domnule, spuse Aaron.

– O mititică jucăuşă, nu-i aşa? Îi pot urmări linia sanguină direct până la arabii de pe Pământ de la mijlocul secolului al XIX-lea. E la fel de pură cum au venit ei. Nicio secvenţă artificială în tot genomul. Concepută natural şi născută din burta mamei sale, la fel ca oricare dintre strămoşii ei. Pentru mine, acesta este un lucru de mare frumuseţe. Sublimă frumuseţe. Nu doresc să-l văd alterat. Nu, chiar nu vreau să-i văd mânjii îmbunătăţiţi. Ea, ca şi cei de felul său, are dreptul să existe în acest univers aşa cum a fost destinată pe planeta care a creat-o.

Aaron privit calul care galopa în cercuri, scuturându-şi coama.

– Pot să înţeleg asta.

– Poţi? Şi pălăria mea.

– Domnule?

Paul îşi scoase Stetsonul şi îl examină înainte de a şi-l pune din nou pe cap. Pălăria asta este un McCoy veritabil, vreau să ştiţi. Una dintre ultimele ieşite din Texas, cu peste două sute cincizeci de ani în urmă, dintr-un atelier care le-a confecţionat timp de aproape un mileniu, înainte ca ANA să închidă în final tot ceea ce considera irelevant şi neimportant. Cei care erau cândva oameni şi care locuiesc pe lumea aia acum nu le mai produc nici măcar ca hobby. Mi-am cumpărat un lot întreg şi le păstrez în stază, astfel încât, ori de câte ori se uzează una, voi avea o alta, una proaspătă. Mi-au mai rămas două. Asta-i o ruşine strigătoare la cer. Dar nici nu mă aştept să mai fiu pe-aici destul de mult timp pentru a o folosi pe ultima. Va sta chiar acolo, pe capacul sicriului meu.