— E băiat! Răspunse Ion zăpăcit, cu ochii holbaţi la faţa ei istovită şi totuşi strălucitoare de bucurie.

  — Soacra zice că seamănă cu tine! Reluă Ana mai încet, în vreme ce pe obrajii ei tremura un ochi argintiu de lumină, înfrumuseţându-i.

  În sufletul bărbatului ţâşneau remuşcări de-abia stăpânite. Privirea i se înăspri. Vru să înjure şi vorbele i se stăviliră în gâtlejul uscat. Stătea stângaci, cu secera în mâna, iar sudorile îi curgeau de pe tâmple pe umerii cămăşii.

  Zenobia reveni curând cu copilaşul mototolit în zadia ei dinapoi.

  — Uite-ţi odorul! Îl vezi ce dolofan e? Zise ea descotoşmănindu-l şi arătându-i lui Ion. Acu să vă ţie Dumnezeu să-l creşteţi mare!

  Ion se uită lung şi aproape înfricoşat la omuleţul cât un pumn, foarte roşu, cu ochii închişi din pricina luminii, cu buricul negricios legat cu o aţă murdară. Întinse braţele să-l ia, dar se opri deodată uimit, întrebând:

  — Dar oare de ce-o fi având cap aşa de lungăreţ?

  — Nu-i nimic… Aşa-i la copiii mici! Zise Zenobia apăsând uşor ţeasta moale s-o mai rotunjească.

  — Dă-mi-l încoace, soacră, să-l văd şi eu! Zise Ana cu o privire lacomă, întinzând mâinile.

  — Lasă c-o să te saturi de el, n-ai grijă! Îi răspunse bătrâna aşezându-i copilul pe braţe.

  Un răstimp stătură toţi tăcuţi, ascultând ţipetele speriate ale noului născut. Glanetaşu îşi ştergea mereu năduşeala cu mânecile cămăşii, oftând şi mormăind de emoţie… Pe urmă mâncară grăbiţi şi se apucară iar de lucru, lăsând pe Ana cu copilaşul să se odihnească până deseară ca să poată merge acasă.

  Ion se posomorî, fără să înţeleagă de ce. Gândurile i se zbăteau în minte încurcate ca într-o plasă. Plânsul copilului său îl supăra şi-l bucura în acelaşi timp. Simţea o mândrie că odrasla lui răcneşte aşa de poruncitor, dar apoi îndată i se lămurea că de-acuma, prin fiinţa aceasta gângavă, e înlănţuit pentru totdeauna de Ana. Atunci se înfuria şi i se înfăţişa în suflet chipul Floricăi, rumen, ademenitor, care îl chema şi apoi se stingea brusc, ca o speranţă pierdută fără scăpare. În locul ei îi ţiuia în urechi scâncetul ameninţător, stăruitor, în care se amestecau mereu ostoirile Anei, molatice, drăgostoase:

  — Şşşş… Taci cu mama, puiul mamii, taci, taci… Şşşş… Şşşş…

  În Luşca, sat mare şi bogat, cu păşuni grase şi vite multe, Titu sosi amărât profund, întocmai ca în vremea când i se zdrobise în inimă Roza Lang. Se arăta el vesel în lume, dar sufletul îi era rănit, de nu mai ştia cum să-l vindece. Fu primit bine de toţi surtucarii comunei, toţi români şi care auziseră că-i poet.

  Notarul Cântăreanu avea locuinţa în clădirea mare şi veche a primăriei şi pregătise pentru Titu o odăiţă bună, cu intrare separată, împodobită drăguţ de însăşi domnişoara Eugenia, care-l cunoştea de pe la balurile şi seratele din Armadia. Doamna Cântăreanu, o femeie scundă, grasă, cu obrajii negri şi cu fălcile atârnate ca nişte pungi, îi dădu din prima zi să înţeleagă că i-ar plăcea să-l aibă ginere, dacă s-ar hotărî să facă cursul de notar ca să vie în locul bătrânului care, surd de-o ureche şi leneş, ofta mereu după pensie, mai ales că nu era în stare să înveţe ungureşte şi se temea să nu-şi piardă slujba. Eugenia, isteaţă şi cochetă, îi plăcea lui Titu, totuşi planurile notăresei i se păreau caraghioase. Îi venea să râdă singur gândindu-se că el poate fi privit candidat de însurătoare, el care de-abia se străduieşte să-şi deschidă o pârtie serioasă în viaţă.

  Titu se ferea însă acuma de oameni, ca să poată trăi numai cu visurile lui. Simţea o nevoie mare de singurătate, să-şi macine amărăciunea. Cântăreanu se minună văzându-l atât de harnic la muncă şi lăsă bucuros în seama lui toată cancelaria. Şi Titu, de dimineaţă până seara, împlinea slujba pe care o ura, nemişcat de la birou, fără a răspunde cinpinlor şi târcoalelor dommşoarei Eugenia.

  Tocmai peste o săptămână făcu cunoştinţă cu învăţătoarea Virginia Gherman, care venise la cancelarie într-o afacere şcolară. Auzise de ea înainte de a sosi la Luşca. Se vorbea pretutindeni că e o fată foarte cuminte şi devotată învăţământului. Nimeni n-a văzut-o niciodată la vreun bal sau la vreo petrecere… Era de vreo douăzeci şi cinci de ani. Se îmbrăca totdeauna simplu, dar orice haină îi şedea bine. Avea nişte ochi mari, visători şi o gură mică cu un zâmbet fermecător.

  — Cât eşti de frumoasă! Îi zise Titu, cucerit îndată de drăgălăşia ei şi însoţind-o până-n uliţă.

  — Nu-mi plac complimentele, domnule Herdelea, mai ales cele banale! Răspunse învăţătoarea, înţepată. Credeam că dumneata eşti mai…

  Titu îi sărută mâna respectuos, cerându-i parcă iertare. Dar Virginia plecă indiferentă, fără să se arate impresionată de izbucnirea lui.

  Întâlnirea aceasta puse capăt mâhnirilor sufleteşti ale lui Titu. Se gândi mult la Virginia. Gherman, la surâsul ei dulce şi totuşi rece, la ochii ei lucitori şi totuşi potoliţi. Se bucură aflând că sunt prietene bune cu Eugenia şi că vine deseori în familia notarului. Iar peste câteva zile, când Eugenia îi spuse că se duce la învăţătoare, Titu se oferi s-o însoţească.

  Virginia Gherman avea două odăi, mobilate după gustul ei, cu multe scoarţe lucrate de mâna ei, cu multe mărunţişuri de artă adunate de ea, şi cu o bibliotecă în care se mândreau numai cărţi româneşti, colecţii de reviste, toate legate frumos, cu inscripţii şi iniţiale aurite. În faţa casei o grădiniţă de flori, îngrădită cu uluci subţiri, şi sub ferestre o bancă pe care stătea seara învăţătoarea visătoare.

  Se împrieteniră curând. Cu cât o cunoştea mai bine, cu atât Titu se simţea mai acasă în Luşca. Virginia îi mărturisi roşind că, în orele libere, încearcă şi ea să făurească stihuri. Le citiră împreună şi Titu se scandaliză auzind că a bătut cu ele la poarta tuturor revistelor, zadarnic. Ea însă se mângâia şi aproape se