Tocmai pe la amiază îi încetară toate junghiurile şi se simţi mai uşoară. Se închină, luă coşul şi porni încetişor, lăsând casa în paza bătrânului Dumitru Moarcăş, care se aciuase de-a binelea la Glanetaşu, nemaiîndrăznind să se întoarcă la Paraschiva.

  Holda din zestrea Anei era departe, spre Jidoviţa, pe lângă drumul cel vechi. Soarele săgeta în răscrucea cerului curat ca lacrima. Zăpuşeala plutea în văzduh, grea şi sugrumătoare, ca o pâclă nevăzută. Câmpul îngălbenise sub apăsarea arşiţei. Doar ici-colo câte un copac mai înverzea, cu frunzele neclintite ca un scut împotriva razelor aprinse. Femeia păşea legănat, târându-şi picioarele desculţe pe cărarea crescută cu buruieni.

  Sosi totuşi mai devreme şi de aceea se îndreptă cu merindea spre un măr pădureţ din marginea holdei, să aşeze acolo coşul şi să ia secera, să mai taie şi ea doi-trei snopi. Când se plecă însă să rezeme coşul de trunchiul scorburos, o sfredeli un junghi, atât de dureros parcă o secure i-ar fi despicat burta. S-a prăvălit fără putere pe pământul dogorât şi crăpat, strângând dinţii de-i pârâiau ca nişte oase sfărâmate, căutând să-şi ascundă suferinţa. Dar, cu toate încordările ei, un ţipăt sfâşietor, prelung şi jalnic i se smulse din plămâni, urmat de gemete grele care-i uscau cerul gurii.

  — Tulai! O fi apucat-o durerile facerii! Strigă Zenobia, îndreptându-se de spinare, cu secera într-o mână şi în cealaltă cu un snop de spice, şi uitându-se spre mărul pădureţ. Da, da… aşa-i, cum zic! Uite-o cum se zvârcoleşte!

  — Afurisită muiere! Bombăni Ion, fără măcar să se întoarcă. Ştie că-i soseşte ceasul şi vine să fete pe câmp! Bată-i Dumnezeu socotelile ei de toantă!

  — Taci, Ioane, că te-o trăsni Dumnezeu din senin ca pe popa din Runc! Murmură Glanetaşu cu glasul înecat de milă.

  — D-apoi că zău aşa, făcu bărbatul totuşi mai blând. Zenobia alergă la Ana care se zbătea şi se legăna, cu faţa în sus, cu mâinile pe pântece ca şi când ar fi vrut să înăbuşe vâlvătaia năprasnică ce o ardea. Prin umbra subţire a mărului lumina albă pândea tremurându-şi petele străvezii pe corpul chinuit al femeii.

  — Da ce-i, Ană? Vai de mine, că şi tu, zău… Nu puteai şedea acasă dac-ai simţit că te încearcă durerile? Zise Zenobia miloasă, îngenunchind lângă ea şi căutând să-i aline suferinţa.

  Ca mai toate bătrânele de la sate, Zenobia se pricepea la moşit, fără să-l fi învăţat. Îi desfăcu betele, îi scoase zadiile şi-i frecă uşor pântecele de sus în jos. Gemetele Anei se ascuţeau în sâsâituri prelungi, iar buzele-i uscate şopteau în răstimpuri:

  — Soacră, soacră, mor… Mor! Moor!

  — Taci, că nu mori, maică, taci, taci… Mai rabdă şi taci că uite-acu scapi!

  Bărbaţii secerau înainte. Glanetaşu tresărea la fiece ţipăt al Anei; Ion hârşâia mai aprig trăgând însă mereu cu urechea şi mormăind mânios ca să-şi alunge mila ce i se furişa încetinel în inimă.

  — Of, sărăcuţa, sărăcuţa! Se cutremură bătrânul auzind deodată un răcnet mai pătrunzător.

  — Ei, aşa-i soarta femeii! Zise Ion, vrând să pară liniştit, dar cu glasul înmuiat.

  Clipele se stingeau anevoie, ca ceasurile de groază. Căldura parcă clocotea acuma în văzduh. Hotarul însă era amorţit sub sărutarea pătimaşă a soarelui. Primprejur nici ţipenie de om; numai dincolo de şosea, pe lunca dinspre Sărăcuţa, furnicau răzleţi câţiva viermuşori albi. Frunzele porumbului sfârâiau răsucindu-se în arşiţă, iar spicele holdelor se legănau ameţite, ca şi când ar fi căutat să se ferească de atingerea razelor aprinse.

  Gemetele Anei încetară, încât bodogăneala Zenobiei se auzea limpede:

  — Rabdă, puică, rabdă şi taci… Încă olecuţă… „Te pomeneşti că moare!” se gândi deodată Ion. Gândul îl spăimântă. Vru să se scoale, să alerge la ea, dar, până să se hotărască, văzduhul parcă se zgudui din temelii de un urlet înfiorător, urmat îndată de nişte ţipete subţiri ca orăcăiala de broaşte speriate sau ca scâncetul unui căţel strâns în uşă.

  — Copilul! Zise Ion cu inima opărită, auzind glasul necunoscut care vestea intrarea unei vieţi noi în lume.

  Suspinele Anei se mulcomiră, din ce în ce mai uşurate, pe când ţipetele cele noi se înteţeau, se îndârjeau tot mai poruncitoare.

  Deodată Zenobia se apropie în goană, cu mâinile roşii de sânge, cu faţa desperată, strigând furioasă:

  — Foarfece… Daţi-mi un bnceag, că n-am cu ce tăia bu-ricul copilului! Fuga, fuga!

  Smulse custura Glanetaşului şi se întoarse grăbită sub măr, căci plânsul copilaşului i se părea mai înecat şi-i era frică să nu se întâmple vreo nenorocire.

  Amândoi bărbaţii stăteau nemişcaţi, în picioare, cu capetele descoperite, cu ochii spre locul unde fiinţa nouă îşi cerea dreptul la viaţă. Amândoi aveau în suflet uimirea şi smerenia în faţa minunii care se petrece zilnic sub privirea oamenilor şi pe care totuşi omul n-a ajuns încă s-o înţeleagă în toată măreţia ei dumnezeiască. Glanetaşu se închină cucernic, iar după dânsul şi Ion, simţindu-se ca şi când s-ar fi înălţat, îşi făcu repede cruce de trei ori.

  Peste câteva clipe văzură pe Zenobia coborând în vale cu copilul în palme.

  — Mă duc să-l scald în pârâu… Mai aveţi grijă de nevastă până viu! Strigă ea spre bărbaţi cu faţa îmbujorată.

  — Ce-i, mamă! Ce-i? Întrebă Ion întinzând numai gâtul într-un gest instinctiv spre copilaşul care plângea în mâinile bătrânei, scuturând nervos din picioruşele-i de păpuşă.

  — Băieţel! Băieţel! Răspunse Zenobia dispărând printre porumbişti, spre Gârla Popii ce curgea aproape, la poalele coastei.

  Ion păşi în neştire lângă nevastă-sa. Alături de ea o pată mare negricioasă parcă se strâmba la bărbatul năucit; pământul însetat sorbise lacom sângele. Ana se târâse anevoie spre trunchiul mărului şi se rezema cu spatele. Era albă şi udă de sudori în obraji. În colţurile gurii rămăseseră două buburuze de spumă, dar buzele crâmpoţite şi învineţite se strângeau într-un zâmbet de fericire.