iar şes, cât vezi cu ochii, neted ca-n palmă, cu lanuri nesfârşite de grâu. Soarele frige năprasnic, iar nourii de praf după căruţe rămân în văzduh parcă le-ar fi lene să se mai coboare pe pământ… O fi frumos, cui îi place. Mie însă mi-i dor mereu de dealurile noastre din Pripas, de munţii noştri albaştri şi măreţi!

  Vireagul e sat românesc, dar numai cu numele. Oamenii spun, ce-i drept, că-s români, dar o spun pe ungureşte, căci altă limba nu pricep. Te şi doare inima când îi auzi. De altfel sunt harnici, săritori, creştini buni. Nu-i de mirare că şi-au uitat graiul strămoşesc bieţii oameni, căci Vireagul e tocmai în marginea neamului românesc. Dincolo nu mai găseşti decât unguri şi iar unguri, cu izmene largi ca poalele ţărancelor noastre şi cu nişte tichiuţe de pălării în cap de-ţi vine să râzi. Ghighi s-ar omorî de râs până s-ar obişnui cu dânşii… Notarul de aici e ungur şi, fireşte, n-are de unde să ştie româneşte. Chiar şi învăţătorul vorbeşte foarte stricat, deşi şcoala e confesională, susţinută din banii bisericii. George i-a făcut îndată imputări, dar dânsul s-a scuzat că aici aşa-i obiceiul, că şi răposatul preot numai ungureşte vorbea, ba ne-a mai asigurat că şi noi va trebui să ne dăm pe brazdă. Atunci George s-a legătuit că, orice s-ar întâmpla, nu se va abate de la îndatoririle naţionale şi i-a spus învăţătorului că trebuie să ne silim să readucem la matcă pe sărmanii rătăciţi; a vorbit atât de mişcător George al meu că învăţătorul a plâns, precum am plâns şi eu… Învăţătorul e văduv, iar notarul are o nevastă bătrână şi arţăgoasă cu care n-am să mă pot împrieteni niciodată. E mai bine, căci altfel, singură, voi putea fi mai de folos bărbatului meu în marea operă de redeşteptare a acestor români nenorociţi. Am început să cunosc puţin şi eu viaţa, să înţeleg cât este de apăsătoare. Ne-am aşezat frumos casa. Am cumpărat o mobilă foarte drăguţă, din Sătmar, cam ca aceea din salonaşul nostru. Suntem mulţumiţi şi fericiţi, şi ne rugăm lui Dumnezeu să ne miluiască tot aşa pe viitor. Ne gândim cu drag că poate la anul vom avea un băieţel. Eu cred mult că vom avea şi chiar am început să-i pregătesc scufiţele.

  George a fost hirotonisit acum patru săptămâni. Cred că-i cel mai de seamă preot din toată ţara şi că slujeşte cel mai frumos dintre toţi. Nu pentru că George e al meu, ci pentru că aşa este.

  Ei, dar văd că m-am pornit ca mutul şi nu mai sfârşesc. Dacă însă nu mă opresc singură, iată că mă opreşte hârtia care s-a săturat de mâzgăliturile mele… Acum cred ca v-am povestit chiar prea multe. E rândul dumneavoastră să-mi trimiteţi o scrisoare cel puţin tot aşa de lungă. Până atunci vă îmbrăţişez de mii de ori cu dragoste mare pe toţi.

  — Laura.

  P. S. Prin octombrie sperăm să ne repezim puţin prin Pripas. Atunci apoi am să aduc încoace şi pe Ghighiţa mea scumpă pe care o sărut special cu mult dor.

  — Aceeaşi.

  Fiindcă draga mea Laura nu mi-a lăsat loc de scris, eu vă îmbrăţişez cum pot. Iubirea ne-a făcut să ne gândim numai la fencirea noastră; de aceea iertaţi-ne.

  — George”.

  Herdelea puse scrisoarea pe masă şi-şi şterse ochelarii zâmbind mişcat, cu două lacrimi înflorite în colţurile ochilor. Ghighi se aruncă la scrisoare, o sărută şi se învârţi prin casă plângând şi râzând de bucurie, în vreme ce doamna Herdelea, lingându-şi buzele cu vârful limbii, rosti înduioşată:

  — Dragii mamii, dragi!

  Văzându-se stăpân al altor locuri, Ion, în loc să se împace, mai rău se întărâta. Se simţea din ce în ce mai înşelat şi se gândea numai la pământul celălalt, care ar trebui să fie al lui şi care e încă tot al lui Vasile Baciu. Aştepta procesul cu încăpăţânare şi se ducea mereu-mereu pe la Victor Grofşoru să-i dea zor, încât avocatul trebui să-l ocărască şi să-l ameninţe să se astâmpere.

  Neputându-se potoli altfel, bătea deseori pe Ana. Acuma o ura. Era convins că e înţeleasă cu tatăl ei ca să-l tragă pe sfoară. Numai când o vedea plângând, se mai răcorea.

  Femeia răbda, supusă şi friptă. Îi trecea uneori prin creieri gândul că Ion n-o fi iubind-o, dar îl alunga înfricoşată, ca o primejdie ucigătoare. Mai des îl dezvinovăţea, ca şi odinioară, zicându-şi că grijile şi necazurile îl îndârjesc. Apoi nădăjduia o mângâiere în copilul ce-l aştepta din zi în zi. Copilul poate să-l mai îmblânzească şi pe dânsul.

  Robotea ca o slujnică. Zenobia, de când avea noră în casă, nu catadicsea nici să mute un scaun de ici până colo; în schimb însă o dăscălea toată ziua, bruftuluind-o şi afurisind-o. Ana singură trebuia să ducă în spinare toată gospodăria. Ea gătea mâncarea şi tot ea o căra la câmp, unde lucrau oamenii în frunte cu Ion. Seara nu-şi mai simţea şalele, iar burta o împovăra şi o năbuşea. În pat gâfâia atât de greu că Ion o lovea cu cotul în coaste, înjurând-o că nu-l lasă să doarmă cu fonfăielile şi râgâielile care o apucau şi o ţineau ceasuri întregi.

  În dricul verii, într-o zi Ana rămase singură acasă, să facă de mâncare şi s-o ducă la prânz bărbaţilor care, împreună cu Zenobia, secerau o holdă de grâu. În vreme ce turna rântaşul rumenit peste ciorba ce clocotea într-o oală zdravănă de tuci, femeia simţi deodată nişte junghiuri prin pântece atât de dureroase, încât fruntea şi tâmplele i se încununară cu sudori fierbinţi. Se lăsă pe vatră, cu ochii speriaţi, apucându-se cu amândouă mâinile de burtă şi gemând. „Mi-o fi venit vremea”, se gândi când junghiul se mai mulcomi.

  Gustă mâncarea, puse puţină sare… Durerile însă o încercară din nou, întâi mai slabe, pe urmă mai crâncene parcă ar fi înţepat-o cu ace. Până în amiezi s-a chinuit, dar ea tot nu s-a lăsat, ci a isprăvit mâncările şi le-a