— Scrisoare de la Laura! Sări Ghighi aprinsă şi bătând din palme, în vreme ce Herdelea zise gros: Intră!

  Era într-adevăr straja Cosma Ciocănaş şi aducea poşta din Jidoviţa: o scrisoare pentru Herdelea, vreo două pentru săteni de la feciorii ostaşi, apoi câteva ziare ale lui Belciug. Învăţătorul citit oate adresele, dădu scrisoarea Ghighiţei şi vru să oprească gazeta popii.

  — Nu pot, domnule învăţător, zău nu pot, bâlbâi straja ruşinat. Mi-a poruncit domnul părinte să nu mai las la dumneavoastră nici o gazetă, că altminteri mă probozeşte în biserică…

  — Bine, Cosma, să fii sănătos! Răspunse Herdelea râcâit de cunozitate. Şezi puţin şi te odihneşte, că până atunci văd eu repede ce mai spune în ele…

  De la alegerea de deputat, Belciug rupsese orice legătură cu Herdelea; nu-şi mai vorbeau, nu se salutau, erau ca doi străini. Prin Armadia mai erau mulţi care îl ocărau, îndeosebi însă Victor Grofşoru, care spunea pretutindeni că numai din pncina „renegatului din Pripas” o circumscripţie românească a trimis în Parlament un deputat ungur.

  Până să răsfoiască Herdelea ziarele, dăscăliţa încercă să citească scrisoarea de la Laura, împreună cu Ghighi care, nerăbdătoare, se silea să urmărească şi ea rândurile mărunte, cu litere ascuţite şi drepte. Dar emoţia lor era aşa de mare, că nu putură să descifreze nimic.

  — Ia daţi-o-ncoace! Zise Herdelea, după ce îşi astâmpărase setea gazetei şi expediase pe Cosma.

  — Da, da, citeşte-o dumneata tare! Strigă Ghighi. Învăţătorul îşi puse ochelani, se sculă în picioare, întinse scrisoarea lângă lampa atârnată de grindă şi citi rar, apăsat, bătrâneşte, cu glasul tremurat puţin pe alocuri: „Mult iubiţii şi doriţii noştri! Nu m-aş mira să credeţi că cine ştie ce ni s-a întâmplat de nu v-am scris pe îndelete de când ne-am despărţit, în faţa Rahovei şi cu lacrimi în ochi. Eu însămi mă întreb cum am putut fi atât de neglijentă, căci dragostea mea pentru dumneavoastră nu s-a micşorat, deşi s-a împărţit. Numaipunându-vă în situaţia noastră, ne veţi înţelege şi ne veţi ierta. Sper însă că aţi primit multele cărţi poştale ce vi le-am tnmis de pretutindeni, pe unde am umblat? Până să ne încropim gospodăria noastră mică şi drăguţă, am tot amânat scrisul, ca să vă pot povesti din fir în păr viaţa nouă în care am intrat. În sfârşit iată-mă mai slobodă.

  Nimeni nu-şi poate închipui cât amar îmi strângea inima în clipa când am pornit la drum. Îmi sângera sufletul şi nici nu puteam plânge măcar, căci George ar fi înţeles poate greşit lacrimile mele… Totuşi călătoria din Armadia până aici îmi va rămânea veşnic neuitată şi plăcută. George a fost aşa de bun că repede mi s-a risipit tristeţea şi mi-a câştigat, mai mult decât iubirea, încrederea.

  Am stat două zile în Bistriţa, fiindcă eu m-am îmbolnăvit uşor şi George n-a vrut să ne urcăm în tren până ce nu voi fi zdravănă de tot. Cât a fost George al meu de delicat şi de nobil, nici n-am cuvinte să vă spun. (Nu v-aş scrie complimentele acestea, dacă n-aş fi sigură că el nu le va afla niciodată; altfel ar fi în stare să-şi ia nasul la purtare, dragul meu drag!) A doua seară, înviorată şi gătită cu rochia cea albastră ca cerul, care George zice că-mi şade admirabil, am cinat la Gewerbeverein. A fost o minune. Cânta muzica militară. Era lume imensă şi elegantă. Şi George era aşa de drăguţ şi vesel. Mă sfiam puţin, fiindcă mereu îmi săruta mâinile peste masă, deşi pe de altă parte ştiam că acuma aveam dreptul să ne iubim fără zgardă, cum spune mereu George… În sfârşit am petrecut splendid şi ne-a costat aproape douăzeci de coroane, căci George cheltuia nebuneşte, zicând neîncetat că numai o săptămână de miere e în viaţă. Mie însă îmi era frică să nu ajungem fără bani în Vireagul nostru şi să rămânem de râsul lumii.

  Miercuri am plecat din Bistriţa hotărâţi să nu ne mai oprim deloc până-n Sătmar. Totuşi în Dej iar am poposit o noapte şi o zi. George era neastâmpărat şi voia să-mi arate toate oraşele pe unde trecem, ca să avem amintin comune de pretutindeni. Şi la Gherla am stat o zi şi am vizitat Episcopia, întâlnind chiar şi pe preasfinţitul nostru episcop, care a glumit cu noi şi ne-a binecuvântat. Mi-a plăcut mult Clujul, oraş mare şi frumos, dar mi s-a părut straniu că n-am auzit nici o vorbă românească. Am fost găzduiţi la sora lui George, care-i măritată cu un avocat de seamă, Victor Grozea; trebuie să vă aduceţi aminte, că ne-a vorbit de Ludovica, la logodna noastră, socrul meu. Am fost şi la teatrul unguresc unde se juca nu mai ţiu minte ce comedie. N-am putut însă râde deloc, întâi că nu pricepeam mai nimic din ce sporovăiau pe scenă, şi apoi mai ales pentru că era a treia seară de când ne oprisem la Cluj şi George toc-mai îmi mărturisise că drumul nostru nici nu trece pe aici şi că m-a adus numai ca să mă distreze pe mine şi să-mi facă plăcere. Am plâns şi l-am certat că m-a înşelat astfel şi cu deosebire a cheltuit atâţia bani de nici nu îndrăznesc să vă spun, că v-aţi spăimânta. De aceea n-am putut râde la comedia ungurească. George însă zice că n-am râs fiindcă era prea proastă. La urma urmelor poate să aibă şi el dreptate.

  Şi aşa a trebuit să ne întoarcem iar pe la Dej, să mai petrecem acolo o noapte şi pe urmă să o luăm la miazănoapte, spre Sătmar. Adevărat însă că nici nu ne-am mai clintit din tren până la Sătmar, unde ne aşteptau de multişor bagajele şi lăzile mele şi mai multe ale lui George. În oraş doar că ne-am odihnit câteva ceasuri şi îndată am pornit la Vireag cu trăsurile ce ni le trimisese notarul căruia George îi telegrafiase din Dej că sosim.

  Pe aici e numai şes şi